Micul şarmant

Am stiut mereu ca am sa raman barbatul unei singure femei. Acel romantic care a luat prea in serios love-story-urile universale si le-a transformat in etaloane de viata. Uita-te la mine acum: sunt doar uitare si sex. Nevroza si amintire.

Cum faci tu sa sari din poveste in poveste de parca ai avea intre straturile astea de viata pasarele de clestar?

Ce fac eu de cad mereu prin cenusa inconsistenta din care sunt facute podurile mele?

Vagabondez din aroma-n aroma, din matase in bumbac, din Chianti in Bordeaux, din camera de fumatoare inraita in altar pristin de model cu regim de viata hipersanatos. Si nu te gasesc nicaieri. Nici macar in fragmente, ca sa-mi pot recompune sau finaliza istoria.

Mai e ceva: sunt specia asta bizara, hibrid dizgratios intre vagabond si dandy. N-am de ales. E singura modalitate prin care ma simt razbunat si superior fata de ipochimenele pe care le acrosezi in biografia ta, a  vesnicei inamorate.

Sunt dandy-ul care nici nu mai are nevoie de consum amoros pentru ca adulatia celor din jur tine loc de orgasm, de conversatie la micul dejun, de cina romantica.  

Micul şarmant- cel care-si trage farmecul din refuz, din plecare, din duel, din renuntare, din distanta.

Micul şarmant- cel care n-ar mai da nici cand tristetea amintirii pe euforia inceputului unei noi povesti. Pentru ca l-ar sleii de puteri si l-ar degreva de preeminenta glaciala.

Micul şarmant- cel recunoscator pentru framantare si farmec.

Micul şarmant- cel recunoscator ca acum e doar uitare si sex si poveste abandonata.

Waiting

(Because New Media is all about revealing sources of inspiration and providing a combined environment for the user, here’s the desirable musical background: http://www.youtube.com/watch?v=X093xhM2sRc&NR=1   open in a new window, while reading)

-                                  -                                       -                              -                                 -                         -                     -                        -                  -

-                                  -                                       -                              -                                 -                         -                     -                        -                  -

“-Tell me the story again, grandpa. Tell me about the waiting, teach me how to wait and if it deserves to. Tell me how you felt. I’m big enough now.”

-“You can’t be taught how to wait, son. It’s something you feel viscerally and accept immediately. It’s beyond reason, beyond will, beyond comprehension. It’s just a need, an inner imperative.

Waiting is when you choose a clock, remove its batteries and leave it like that until she comes back. Regardless of how other time measuring devices function, you know that your actual time, your interior time, the time of your being is the one showed by the frozen tongues of that clock. Your time is still. Your time awaits.

Waiting is a larger-than-life passion.

Waiting does not involve hope, since it would cause anxiousness. Waiting is serene, neither optimistic nor pessimistic. Just serene.

Waiting is a merge of dreams and telepathy, of flashbacks and questions, of “what-could-have-been-s” and imagination.

Waiting is when you delude yourself that thousands and thousands of kilometers can vanish at a single command of her heels.

Waiting is constantly picturing the sound of her steps and the warmth of her embrace upon arrival.

Waiting is not feeling afraid of void and vainness. Waiting excludes the sensation that you waste yourself. You never waste, you gain intensity.

Waiting is seeing her traits in everyone else so you can never replace her image.

Waiting is not fervent devotement but the truffle of one’s absence.

Waiting sheds light, lends braveness. Waiting reinforces.

Waiting clearly separates depth from superficiality.

Waiting is never short. Waiting means being idle for years, for eternities in a row and still being able to hear everywhere shouted whispers claiming that it’s worthwhile.

Waiting brings the guarantee that you can stand the test of time.

Waiting brings, as well, maturity.

Waiting is the wrinkled old man, in a rugged black trench, who strolls on the beach, scrutinizing the horizon with his piercing green eyes.

Waiting is the coquette old lady who bares the remnants of a once dazzling beauty. Waiting is the youth in her eyes, contoured with green kohl. Waiting is her restlessness when she depicts the emergence of a train. Waiting is the resignation on her face when she sits down on the bench, disappointed that, yet again, no familiar face had alighted from the vehicle.

Waiting are their never-again-holding-hands.

 Waiting was my all.

-“Is waiting love, grandpa?”

Femeia ideala

Nu e desprinsa din mit si nici nu figureaza in cartile de istorie. Nu e personaj de roman, ori subiectul vreunei evocari poetice. Nu e vis, nu e autoiluzionare, nu tine de utopie. Femeia ideala ar putea fi femeia timpului nostru, femeia actuala, femeia care trece grabita pe langa tine si isi lasa amprenta olfactiva asupra ta. Femeia din care mai retii doar aroma, pentru ca, pana te dezmeticesti, tot ce-ti ramane de observat e un colt de esarfa. Femeia care sta singura in fata unei cafele sorbita pana la jumatate si isi savureaza absenta croissantul. Prea ocupata sa remarce ca, de la distanta de cateva mese, incerci sa o descoperi.

Femeia ideala nu e doar trup, dar nici exclusiv ratiune.

Femeii ideale ii e remisibil sa nazuiasca inversunat la standardizarea fizica 90-60-90, doar in masura in care cunoaste si putina aritmosofie. Doar daca stie ca numerele pot avea si altfel de semnificatii, ca sirul lui Fibonacci, spre exemplu, a nascut capodopere, a furnizat ambrozie pentru spirit.

Femeia ideala se verifica, ajusteaza si admira in oglinda, insa atunci cand e tachinata pentru preocuparea sa, poate replica, zambind nonsalant, ca oglinda nu apartine exclusiv frivolului. Ca ea inseamna arta si literatura, magie si simbol. Ca Narcis, romanticii, Jan van Eyck, Tervarent sau Chevalier i-ar sustine, cu totii, cauza.

Femeia ideala isi aduce aminte, atunci cand achizitioneaza cremele omonime sau isi rezerva biletele la celebrul spa de acolo, ca Vichy-ul a reprezentat candva, pentru evrei, anomalie si regim inuman, hecatomba si suferinta.

Femeia ideala devine aramie intr-un costum de baie O’Neill, in timp ce citeste comedia “Ah, wilderness” a lui Eugene, celebrul dramaturg american cu acelasi nume de familie.

Femeia ideala poarta cu charm si senzualitate rafinata creatiile fiicei, insa are acasa intreaga discografie a tatalui, intelegand, astfel, ca in familia McCartney talentul s-a manifestat diferit, dar la acelasi grad inalt. Mai mult, ea constientizeaza ca adevaratele piese de rezistenta nu sunt must-have-urile propuse de Stella, ci discurile vechi ale Beatlesilor, ce mai rasuna, uneori, in gramofonul vintage din sufragerie.

Femeia ideala nu se pricepe doar la moda, ci si la istoria modei pe care e capabila sa o analizaze in context mai larg.

Femeia ideala e ravisanta cand apare invaluita in note de scortisoara si piper roz, dar poate folosi condimentele si pentru a prepara o cina speciala iubitului.

Femeia ideala e jumatate sfanta, jumatate fantezie de alcov.

Femeia ideala poate fi oricine, oriunde, atata timp cat intelege principiile echilibrului, cat nu sacrifica nici fond, nici forma, ci le trage cu indarjire si fara deosebire dupa ea, in drumul spre perfectiune.

Femeia ideala se intrupeaza din realitate si devine vis.

Dialog cu un om-mare.

-“Mie, marea mi se pare mai spectaculoasa atunci cand ingheata. E, diferita, mai sincera, mai transparenta. Nu ma narcotizeaza briza de sare si alge, aroma de nisip ud si praf de soare. “

 

-“Aiurea, iti place marea inghetata pentru ca e o reificare a interiorului tau. Esti glacial, organic glacial, si n-am cum sa schimb asta. Dar nici n-am cum sa ma obisnuiesc.

Eu am nevoie de mare cu toata frivolitatea sa estivala: cu agitatia si zambetele lubrice, cu zile lichefiate de soare si nopti dionisiace. Ii iubesc parfumul de abandon irational, cu note medii de experiment, nepasare si tradare.”

 

-“Nici tu nu stii ce vrei. Esti indragostita de dragoste, esti indragostita de libertate? De ce nu le poti percepe decat separat? Trenul spre mare pleaca la miez de noapte. Vei ajunge pe plaja si vei fi fi libera. Uite, te iubesc suficient incat sa-ti inteleg nevoia de flirt cu inadmisibilul, cu impardonabilul. Poarta-te ca un copil rasfatat, cucereste, sedu, exulta. Si intoarce-te mare. Om mare.”

 

-“De-asta mi-e teama. Sa nu ma intorc om-mare. Pentru ca as fi mare de vara, cu je m’en fiche-ismul aferent.

Nu-mi vei lipsi, M., asculta. Marea, ma iubeste la randul ei. Nu ma va lasa sa simt gustul de dor si imi va scoate mereu, in cale, solutiile pentru a-l alunga de pe buzele mele arse. Vino si tu! (sau te uit, mi-e teama ca te uit)“

 

-„Nu insista. Uita de tine, ignora-ma pe mine. Nu-ti cer sa-mi murmuri numele in zefir purtator de chemari. Nu am pretentia sa scrutezi orizontul spre inapoi. Nu vreau sa-mi desenezi chipul in nisip, asemeni femeii lui Paler care reinventeaza arta.  Dar intoarce-te negresit, cand suna a final, vacanta sinelui. Promiti?”

 

-“Fac legamant pe scoici si raze, pe valurile care, cu toata miscarea lor aparenta, raman mereu egale cu sine, constante, aceleasi. Ca mine, M.”

 

 

 

Vezi? 

Marea ramane, fara indoiala, mai spectaculoasa atunci cand ingheata.

E diferita, mai sincera, mai transparenta.

Nu narcotizeaza. Nu creeaza dependenta.

Nu altereaza.

Homoludens. Desenatorul de drumuri.

Am fortat nenumarate turnuri de poveste, in speranta ca, finalmente, vor ajunge-asemeni jocurilor cu drumuri serpuite din revistele copilariei-la usa care ascunde happy ending-ul visat. Si-am renuntat subit. Am trasat un X mare deasupra jocului ca un infant enervat ca nu-i reuseste. Am mototolit revista si-am aruncat-o, dezordonat din fire, intr-un colt. N-am facut curatenie imediat-nu mi sta in obicei. Am lasat praful sa se astearna, mi-am vazut mai departe de treburi, am ignorat hartia care-mi parazita, imi „impura“ camera. Uitasem de ea complet. Nu reprezenta nici cel mai mic obstacol in calea fericirii mele nou dobandite, in calea iluzoriei libertati totale de simtire. Uitasem de ea, uitasem de tine, uitasem ,in cele din urma, tot. Ma resemnasem cu gandul la anii pierduti, la sentimentele consumate (care, am eu credinta nestramutata, sunt mai indaratnice decat neuronii in ceea ce priveste refacerea, deci o data ce se irosesc, pierdute fi-vor pe veci). Nu-mi mai parea rau nici de tusul folosit trasand ad infinitum trasee printre liniile serpuite. Pe varii alte planuri, trecutul era compensat si asta mi-a fost, pentru o perioada, de ajuns.

 

Apoi, mai mult intr-o explozie de exuberanta derivata din starea de plutire interioara recent dobandita (o data degrevat de povara), am sutat in bila de hartie prafuita nazuind s-o proptesc in cosul de gunoi. N-am fost niciodata bun la fotbal, totusi. N-am facut nici acum exceptie, iar sutul caraghios a reusit  doar sa desfaca ghemul de celuloza si sa-mi permita sa zabovesc cu ochii pe labirintul ludic ce, candva, mi-era supapa de existenta.

Si-atunci..l-am cam batut pe Proust la analepse, crede-ma.(din moment ce tot un soi de victorie e si asta, poate ca, as fi fost pana la urma un fotbalist performant).

 

Imi pot aminti de tine o curba, un triunghi, o nota in gama minora, un vers dintr-o melodie, un personaj dintr-o carte, o domnisoara din peisajul monden, un rol bine jucat (atat pentru ce vrea sa transmita cat si doar pentru ca, e un rol bine jucat, iar tu excelai la capitolul asta, tehnic-actoricesc). Oricum, raman adesea blocat in reverie si, tot adesea, iti simt nefericirea. N-o nega. Chemistryul -da, vesnicul- mai are ecouri muribunde.

Uneori drama ta ma bucura, sunt om si nu ma absolv in niciun fel de carentele tipice umanitatii. Razbunarea implacabila a sortii ma fericeste, imi creste ego-ul pentru cateva clipe evanescente si-mi parfumeaza existenta cu amagirea de mosc si ienibahar a dreptatii. Apoi, ma simt intotdeauna vinovat. Nu pentru gandurile viciate, ci pentru ca, nu mai sunt acolo, desenand ca un robotel obsedat drumulete spre pseudofericire. Cumva senzorial stiu ca asta iti dadea putere. Te hraneai din veneratia mea, din incercarile mele si o data stopate, ti-am anulat singura sursa de putere. Nu mai fascinezi, nu mai poti erija in seducatoarea distanta, nu mai dau doi bani –nici eu si implicit nici ceilalti, epigonii- pe fasoanele tale de flegmatica superioara si selectiva. Le mai etalezi, oare? 

As mai schita, din mila, niste dungi prin incurcatura de drumuri. Doar cat sa te ridici putin din decadere. Nu pot suporta imaginea asta de soclu spart pe care o am cand ma gandesc la tine. Te-am iubit, doar. Iti mai aduci aminte de scara iubirii camilpetresciene, din scoala? Iubesti mai intai din mila, apoi din indatorire, din duiosie, din orgoliu si din dorinta de a face persoana de langa tine fericita. Cred ca eu, am parcurs-o in sens invers. Mi-a mai ramas doar mila. Mila de tine si mila de mine, de cel care am fost candva, de cel care sunt acum, in momentele in care as vrea din nostalgie, sa ma asez la birou cu o penita in mana, furnizandu-ti ambrozie prin sacrificiul, tacit, de sine. Niciodata n-am sa mai gasesc, insa , puterea si dispozitia de a ma ipostazia intr-un constinciios desenator de drumuri.

Cronica unui altfel de Craciun

 

Anti-Motto: “Pentru orice dorinta- un refuz, pentru orice aspiratie- o dezamagire, pentru orice sfortare-o palma, pentru toata aspiratia spre fericire-promisiunea neantului” (Giovanni Papini)

 

Pe pereti, felicitari cu Mosi de Craciun usor strambi, usor colorati pe langa linii, usor naivi. Beteală sclipitoare risipită printre figurinele multicolore de plastilina ramase la Expozitia Legumelor, inca din toamna. In dreapta, bradul. Alb. L-au contaminat cu inocenţă. Nu e in trend, nu respecta cromatica recomandata de designeri, e impodobit low-market. Surpriza, oricum, ca e.  Extazul lor chiar. “L-o fi adus Mosu`?” Intrebarea retorica devenita lait-motiv.,le mai astampara energia de dinainte de Marea Reprezentatie, ii tine ocupati.

           

Serbarea de Iarna (Craciun n-ar fi politically correct) a copiilor proveniti din medii defavorizate. Asta se pregateste cu zor. Apar parinti, bunici, frati, isi dezbraca odraslele si le aseaza tacticos no name-urile in cuier.  Copiii sunt imbracati, totusi, in haine de sarbatoare. Un papion, rochite albe (inerent), pantofi lustruiti. Ridati, batrani ca Mosu’, transmisi din generatie in generatie asemeni colindelor, dar lustruiti.

Ei si ce daca, pana si intre defavorizati, exista ierarhizare si mici rautati: “Tu esti tot in costumul de scoala, bă?”. Nu mai conteaza; sinceritatea cvasirautacioasa dar lipsita de malitiozitate (exista o diferenta de nuante) e o forma de afectiune si situatia e depasita, la cateva secunde, printr-un salut “smecheresc”, in 3 pasi. Baietii, tot baieti.

 

Nimeni nu mai baga acum de seama, ca fata roscata  poarta aceeasi bluza portocalie, undeva in nuanta parului, atat la ore, la sport, cat si la festivitate. Nimeni nu barfeste, nu judeca. Entuziasmul, emotia,  lumina ochilor, a chipului (pe care n-o prea poti obtine cu iluminator, oricat ai incerca) le innobileaza, oricum, vestimentatia.

In consecinta, complimentele genuine nu se lasa prea mult asteptate: “Ia sa te vad! Vaaaai , esti asa frumoasa, arati ca o papusa Barbie”. Candoarea afirmatiei aproape ca te frustreaza, gandindu-te la complimentele onctuoase, impuse de protocolul Oamenilor Privilegiati, pe care le-ai primit pentru ultima oroare Comme des Garcons purtata.

            Mai ales hair-lookurile sunt festive. Baieti frezati se admira, fara prejudecati, reciproc. “Te-ai dat cu gel?Ce tare e!” N-ai cum sa nu zambesti. Pentru ei lumea e , inca, o permanenta sursa de uimire.

 

            Centrul de interes se modifica cu rapiditate iar jurnalistul dotat cu aparatura sofisticata, venit doar sa observe, devine tinta sigura. “Domnu’, da cum ii zice la asta?”, “Domnu, dar dumneavoastra, nu mai scrieti pe caiete?”. Iti pare trivial sa raspunzi. Si atunci zambesti si mangai. Altii mai familiarizat cu tehnica se angajeaza in discutii specializate: “Domnu, dar n-aveti mauşi?” Si inevitabil, minutele de fascinatie nedisimulata: “WoW, uita-te ce tareee e. Nici n-are mauşi. Abia astept sa am si eu unul”. Singura reactie posibila pare o scurta rugaciune, in gand, pentru ca soarta lor sa fie alta decat a parintilor, pentru ca destinul sa le rezerve implinirea, pentru ca dorintele sa nu le ramana fara ecou.

 

            Liniste deplina. Incepe serbarea. Parintii emotionati se aseaza in scaune. Micii recitatori sunt agitati si ei. Ii tradeaza mainile care nu-si gasesc astampar. Chipul migdalat din centrul primului rand sparge gheata. Poeziile curg apoi, intrerupte de mici ezitari. Vocile se armonizeaza in colinde de mult uitate de altii. Programul e scurt-copiii sunt inca mici, dar la sfarsit au cu totii, in respiratie, cadenta usurata a maratonistului ajuns la linia de sosire. Zambetele le dispar cu totul cand sunt anuntati, pentru a spori suspansul, ca Mosul n-a putut sa vina, dar ca poate va ajunge, in Ajun la casele lor. Feţele se contorsoniaza de posomorare, pentru ca stiu, cu totii stiu, ca Mosul nu le-a cunoscut niciodata adresa. N-are rost sa-si faca sperante nefondate, au invatat asta de mici.

 

Vine totusi momentul rasplatirii micutilor. Doua farfurii de cozonac si doua sticle de suc reprezinta micul lor bufet suedez. Ipotetic desigur. Altminteri sunt avertizati din timp sa aiba grija, sa le ajunga tuturor. Sunt fericiti sa imparta. Asta ii uneste. Sovaie o fata cu tenul ca funinginea si dintii cariati pana la jumatate desi ciocolată e prea putina in sertarele de acasa, dar abunda in vise. Ramane mereu in spatele celorlalti, sta retrasa. Refuz sa cred ca exista discriminare intre discriminati. Prefer sa pun totul pe seama unei introvertiri “de formatie”, engramata.

 

Pe neasteptate, apare Mos Craciun. Frenezie. Miscare browniana. Salturi, tipete. Haosul bucuriei. Un puzzle,o ciocolata, o portocala si o  carte de colorat au castigat inimile pustilor definitiv. Se reiau cateva dintre poezii pentru a-l impresiona pe mosul. Chiar si cei mai timizi, vor de aceasta data sa recite. Mosul e grabit dar pleaca lasandu-i trepidand de fericire: “Ce bine ca a venit, totusi si mosul” e parerea generala. Ambalajele sunt sfasiate, ciocolata e un lux care nu suporta amanare. Cu mustati de cacao, isi compara cartile si se zbenguie…

 

Ei mananca, tu plangi. 

Plangi!
Sterge-ti apoi lacrimile cu batista Robert Talbott, refa-ti conturul optimist al ochilor cu Kohl Pen-ul Le Male Tout Beau al lui Gaultiere sau Artliner-ul Lancome (dupa sex) si pleaca mai departe.  Doar ai o viata “consumista” de trait, o scara sociala de urcat. N-ai timp.

Dor de dor

 

Motto:   “Pentru că există, uneori ridicată la rang de ordonanţă zeiască, şi puterea cruntă de a ne minţi chiar pe noi înşine. De-a ne spune, cu sufletele contorsionate de singurătate, că iubim, chiar şi când nu mai simţim niciun rest de fior.” (Alice Nastase)

                                                                              

Spune-i naivitate sau teama, strig-o cu dispret “Inertie”, “Reflex”, “Obisnuinta”. Alint-o cum vrei, fiindca e o senzatie care nu-si atrage respectul de pe urma unui nume consacrat in Breasla Trairilor, ci te inmarmureste o data ce o constientizezi.

 

In tot acest timp, am avut impresia denaturata ca nimic nu poate fi mai crunt si mai sfasietor decat despartirea. Asijderea, că asteptarea, suferinta, suspinul, rememorarea, reveria vizand reconcilierea sunt cele mai ascutite lame care par a compensa reprosurile tale repetate, razande ce-i drept, cu privire la asprimea saruturilor mele. In definitiv, ca nimic nu poate ustura mai tare decat iubirea neimplinita, că dragostea asta neimpartasita, pe care o declama deopotriva curvele si poetii, scenaristii materialisti si, in singuratate, machomenii introvertiti, are valentele apei oxigenate, picurata, strop cu strop, frizand machiavelismul, pe atriul si ventriculul unei inimi clocotind a sange albastru..de tristete. Nimic mai gresit.

 

Paroxismul durerii consta in a constientiza ca nu ti-a mai ramas nici macar asta. Nici macar suferinta din dragoste. Ca esti golit de emotie, ca ai ramas incremenit intr-o dimensiune care nu mai are nicio legatura cu realitatea, asemeni unei melodii blocate pe replay, careia nu-i mai constientizezi semnificatia, pentru ca se estompeaza in fundal, ajungand sa o ignori. Ca nu mai exista farama de rezonare fizica, intelectuala, spirituala sau de orice alta natura cu persoana responsabila de atatea nopti pierdute, de atata consum de imaginatie, de atata risipa de vise. Ca ramai fara argument justificator al boemelor depresii si nostalgii, ca nu mai ai pe cine sa invinuiesti pentru decaderea ta.

 

Si atunci ti se strange sufletul. Simti cum izvorul de apa oxigenata seaca, se epuizeaza si mai intelegi si ca, intre timp, devenisesi dependent de el, ca de o sursa de apa vie,  că se transformase, intr-adevar, in oxigenul tau. Te apasa sentimentul instrainarii, ca si cum toate bunurile tale ar fi fost supuse aneantizarii, toata viata ta anterioara ar fi fost traversata de un cataclism care nu a mai lasat nimic in urma. Nici macar cenusa din care sa reconstruiesti. Esti nevoit sa te nasti din nou, sa o iei de la capat, fara a mai avea confortul obisnuintei, familiaritatii suferintei. Nu e nimic mai deprimant decat sa ramai fara dorinta ardenta de a o suna si a implora o sansa noua. E barbar sa te lipsesti de gandul obsesiv de a uita de tot intr-un sarut prelung. Frustrarea te copleseste, cand, aflat langa ea, ea care odinioara era Ea, iti autoimpui sa mai simti gustul frangerii. Cand cauti frenetic, dar in zadar, sclipirea hipnotizanta a privirii ei de altadata, vrand disperat sa te mai subjuge si azi, sa te pravaleasca in haul tribulaţiilor.

 

Abia acum intelegi ce inseamna sa te afunzi in singuratate si depresie. Cum e sa ramai fara nimic, fara himere la care sa te inchini, fara divinitati pe care sa le venerezi. Cat de apasatoare este povara reinventarii, cat de dificila si solicitanta e ipostaza de proto-sine. Cum e sa-ti fie dor de dor. Si atunci ai mai vrea sa levitezi in mijlocul tabieturilor sufletesti; atunci tanjesti dupa pendularea atemporala printre ramificatiile spinoase ale unei iubiri absconse.

 

Perfectiune?!

Am trait prea mult timp cu senzatia ca perfectiunea echivaleaza cu dobandirea exhaustiva a iubirii tale; atat de mult timp incat senzatia a devenit dependenţă, nevoie resimtita la nivelul viscerelor.

M-am simtit, din prea multa dragoste, nevrednic de daruirea ta-asa cum crestinii veritabili se considera, indiferent de statura lor eclesiastica, infami de top, pacatosi de neiertat ce merita sa fie ocoliti de Generozitatea Absoluta, simtindu-se, iremediabil ,umili atunci cand constientizeaza ca parti atomice din aceasta s-au rasfrant asupra propriei fiinte. Ori, nu spunea Borges ca a te indragosti inseamna a crea o religie guvernata de un zeu failibil? Cu sau fara defecte incapsulate, zeul e tot zeu, iar tu ai fost divinitatea in fata careia traiam mereu necesitatea de a fi mai bun, insa intr-un sens pur profan si pragmatic. De a obtine reusita dupa reusita, trofeu dupa trofeu, de parca ai fi fost o imparateasa tiranica sau un duh pagan ce porunceau sa li se aduca jertfe. Faptul ca am inteles semiotica lui Eco (intr-o seara  ploioasa in care am sacrificat prilejul de a te tachina pentru ca umezeala iti distruge coafura studiata), devenea succes intrinsec intrucat transformam in medalie de validare personala chiar si cele mai marunte lucruri.

 

M-am metamorfozat, am atins culmi de perfectiune sau macar am dezvoltat cel mai complex set de calitati aflate undeva in proximitatea ei. Prea tarziu am inteles, in schimb, ca desavarsirea exclude sentimentul autentic. Ca singura ofranda pe care ti-ai fi dorit-o era tocmai orgoliul de a fi cel mai bun, deoarece nu mai lasa loc, nu mai lasa timp, nu mai lasa energie pentru actul de  a iubi in sine -innascut si incomensurabil mai dezvoltat, la cei care nu au ambitii de supraoameni.

Ca, in genere, ajung sa se iubeasca defectele si doar, se admira calitatile. Iar tu, traiai pe iubire.

 

De ce te iubesc

Motto: “Iubirea nu e un targ: te iubesc pentru ca ma iubesti. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru ca te iubesc” (Liviu Rebreanu)

 

 

Ai plecat din cauza lipsei mele de extrovertire. Crezi ca m-ai fi iubit (nu ma hazardez, sa alipesc aici si adverbul cantitativ “mai mult”) sau macar, ai mai fi ramas, daca ti-as fi spus, complet aleator ca:

 

te iubesc fara de timp?

te iubesc pentru felul in care schitezi zambetul ala fortat si iti apleci capul, usor, pe spate, atunci cand razi din complezenta?

te iubesc pentru felul exuberant in care raspunzi la telefon, indiferent de stare?

te iubesc pentru combinatia de maturitate si copilarie, de joc si joaca, de responsabilitate si rasfat emanata?

te iubesc, aidoma, pentru asocierea de superficialitate si profunzime, de ambalaj impecabil, pretios cu un continut consistent si subtil, rafinat si sigur de sine?

te iubesc pentru capacitatea de a recupera gratuitatea; te iubesc, deci, pentru ca nu te-ar fi deranjat “sa te joci in balti”?

te iubesc pentru ca esti suficient de imperfecta incat sa te pot tachina, uneori?

te iubesc pentru ca esti rezistenta la tentativele mele minore de a-ti schimba, pe alocuri, gusturi sau vicii comportamentale?

 

te iubesc pentru felul in care transformi uimirea (chiar si atunci cand resortul ei e unul negativ, funest chiar) in bucurie?

te iubesc pentru visurile tale, pentru faptul ca mai ai inca disponibilitatea de a le proiecta; pentru ca desi ai putea poza lesne si justificat, intr-o printesa blazata continui sa ai aspiratiile unui cersetor insetat de lume, o lume care i-a fost prea mult timp ostila si inchisa?

te iubesc pentru idealurile tale romantice ( pledai pentru renuntarea la tot in favoarea povestii de dragoste, erai gata, cel putin declarativ, sa te acomodezi cu inospitabilitatea Grand Central Station-ului in cazul in care, trenul iubirii tale, ar fi stationat pentru vesnicie acolo)?

te iubesc pentru ca aceste convingeri impregnate, parca, de reminiscente literare sunt dublate, ocultate, aparate poate, de scutul de consumism, de o indarjire a pragmatismului?

 

te iubesc pentru ca asta, nu e nici pe departe o insiruire exhaustiva, ci dimpotriva, una impulsiva, si rapida; te iubesc pentru fondul plenipotent de justificari adunate pana acum?

te iubesc pentru ca nu am nevoie de justificare ca sa o fac?

te iubesc pentru ca as putea aduce adaugiri (nu doar textului, ci si fondului prealabil mentionat) in urma oricarei noi conversatii?

te iubesc oricum, ca atare te iubesc pentru ca nu e necesar sa intreprind procesul laborios al completarilor?

 

…ca:

 

urasc regulile gramaticale si, in pofida initialei constructii cauzal-interogative as fi simtit nevoia de “.” sau “!” la finele fiecarei fraze scrise anterior? Punct!

Domnisoarei Axonometrie

Domnisoarei axonometrie,*

 

 

Ţi-am dedicat deja prea multe rânduri.Mult mai multe decât meriţi, oricum. Mult mai multe decât merită simulacrul nostru de idilă. Mă consolez, însă cu gândul că  a scrie despre tine, despre hilarul noi e doar o altă formă mascată a egoismului de care mă acuzai si pe care, socant sau nu, mi-l asum acum, mi-l asum cu mândrie. Nu e un egoism in sens curativ, nu am ce să defulez, am depăşit de mult etapa psiho-dramei. E o clarificare, un memento a ceea ce  a fost, conversatia conclusiva nepurtata (inca), punctul pus la rece.

Dacă vreo urmă de romantism mi-ar mai păta sufletul, aş afirma, resemnat că am simtit totuşi o variantă pozitivă de iubire, dragostea in sens stendhalian, cu teoria cristalizării pe fondul basmicelor mine din salzburg, caracterizată, largo senso, de adorarea, în persoana de alături a unor perfecţiuni inexistente, pe care le proiectezi mental şi cu care, in final, te împaci, privindu-le ca fireşti. Eu o sa fiu mai dur (nu ştiu faţă de care dintre noi): nu te-am iubit nicio secundă ci m-am iubit, am fost absorbit de prefecţiunile respective, tocmai pentru că reprezentau fârâme ale imaginaţiei mele, am simţit în cel mai profund spirit egotist, am iubit minciunile, cosmetizările, fanteziile pentru că mi-au aparţinut în totalitate. Ori, de dragul armoniei nuanţelor, vorbim aici despre narcisism, un tip de iubire orientată spre sine chiar si atunci cand se răsfrânge asupra altora, însă nu categoria pe care, un Thomas D`Aquino spre exemplu ar clasifica-o drept pozitivă. Dincolo de filosofie…

Dincolo de iubire, dincoace de ură, dincolo de însemnătate, dincoace de indiferenţă, dincolo de ipocrizie recunosc că a existat undeva, ceea ce ar fi trebuit să rămână o bază stimulativă şi nu un galvanizator determinant, a existat conexiunea senzorială, telepatia dacă vrei. Am fost din nou un privilegiat, am avut norocul, ca atunci când asa-zisele perfecţiuni s-au pervertit într-atât incât hidoşenia lor să fie universal şi extrem de facil observată, să simt aproape simultan, cum din mine însumi creşte o bombă imaginară, explodând in lumea imaginară, clădită migălos anterior, univers asupra căruia a avut un efect invers, opus celui pe care l-ar avea in realitate-acela de înlăturare (si nu producere) a ceţii. Am fost norocosul care nu a rămas orbit, nici chiar de propriile proiecţii mentale, ci a fost capabil, ca imediat dupa apusul soarelui să deschidă, cât se poate de natural pleoapele sau să renunţe la ochelarii de soare care l-au protejat de orice fel de rană. Nici urmă de cicatrici la o privire in oglindă, îmbătrânire, da, însă la fel de sănătos ca înainte.

Meditam, deunăzi, la ceea ce îmi inchipui pentru moment a fi forma ideală de iubire, aceea în totalitate senzorială, para verbală si para intelectuală. Instinctuală poate, atunci când prin extrapolare, instinctul devine apanaj al sufletului nu al materialului. Mă întrebam dacă, „despuiat”  de raţiune şi de obiceiul de a-i analiza comparativ pe cei din jur aş mai fi putut să te iubesc. Categoric nu. Ştiu, vorbeam adesea, înverşunat chiar, de acel chemistry care ne leagă. Nici unul dintre noi, n-a avut însă perspicacitatea să constate că nu e nimic mai sistematizat, mecanizat şi mai consumator de raţiune, mai devorator de intelect, mai puţin imprevizibil decât chimia…Prea puţine i-au rămas secretele, oricât s-ar chinui savanţii să argumenteze contrariul. De ce , atunci când ecuaţia implică, nu două substanţe ci doi oameni, situaţia ar fi diferită? Te-am iubit-ce vulgară alăturare de termeni- raţional. Şi continui să o fac sau mai precis spus, să ştiu că aş putea să o mai fac. Pentru că aparenţele tale flamboiante (pentru a menţine linia arhitectonică a vocabularului) sunt singurele care mi-ar permite momentan, tentativele de desăvărşire a celuilalt, accesele de perfectizare. Ori imi iubesc, din nou, capacitatea de a proiecta ad infinitum iluzii, de a reclădi structuri perfecte pe realităţi mediocre ocultate de aparente stralucitoare?

            ….Te-am iubit rational. Te-as mai putea iubi rational.As mai putea iubi setul de standarde pe care le intrunesti cand esti privita dinafara. Ti-as spune cu naivitate ca te iubesc-punct, daca mi-ai interzice să te observ din alt unghi.

 

 

*Metodă de reprezentare a obiectelor spațiale pe un plan, astfel ca imaginea obținută să dea impresia realității

Parolat: I took you for granted

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parola:

Sometimes you just need a change of pace…

Despre privilegii si nedreptati

 

O zi. O zi ca oricare alta dar in care, la plecarea de acasa abandonezi automatismele. Esarfa de ceata si fum (pe care oricum o purtai anapoda , acoperindu-ti cu ea ochii) nu mai e la moda. Uit-o în dulap, măcar azi. Încearcă asta măcar o zi, experimentează, priveşte cu atenţie în jur.

           

Atâtea fulguraţii cu privire la nedreptatea vieţii, pe care încerci oricum să le alungi şi gesticulezi cvasidisperat in aer, incercand să risipeşti gandurile profunde ca pe un ţânţar care bâzâie obsesiv. Superficialitatea (şi indiferenţa-apanajul ei prin excelenţă, formă de mistică inferioară) te-au salvat întotdeauna, au „reglat conturile” au fost alibi-ul perfect pentru a te eschiva de la jocul cautarii labirintice (un fel de v-ati ascusea, cu denumire pompoasa). Tu-Intrinsecul- mijteşti iar Explicaţiile-deja imateriale, imperceptibile- se ascund(mai era nevoie?!).                                       

 Acum superficialitatea s-a plictisit de tine, cautându-şi alţi adepţi, mai ofertanţi încă neiniţiaţi şi -ce nedrept- nu te abandoneaza pur şi simplu, pe o cale neutră, nu te lasă să alegi, ci te împinge brutal, te îmbranceşte într-un Abysus, in Praecipitium Profunditatis.

            Şi deodată incepi să Vezi, imaginile, cuvintele, gândurile capătă Sens.  Dar o dată cu aceasta Nouă Ordine Senzorială, înţelegerea devine echivalentul dramei.

           

Te opreşti şi observi din colţul tău privilegiat, persoanele care-ti traverseaza covorul impletit din priviri analitice. Fiecare individ -mai drept decât tine, mai pur, mai vrednic si totuşi mai chinuit de nesansa.

Imagineaza-ţi acum Apocalipsul-o stancă inaltă, care se crapa brusc, se fisureaza in toate parţile si pui de reptile, de şopârle, de balauri mitici care hibernau acolo dinainte de Istorie ies prin faliile create, urland, deschizând si inchizând ameninţator gurile lor gri-cenuşii-verzui, înveninând aerul cu limba lor movulie. Cum? Imaginea nu-ţi e familiară? E chiar sufletul tau în clivaj, în momentul în care conştientizează că Privilegiile nu sunt ceva universal şi unanim, că legea compensaţiei nu  se aplică în cazul tuturor, că nenorocirea nu vine in tranşe, in rate, ci, asupra unora se abate toată o dată. Si e vina ta, exclusiv a ta. Stiai prea bine, ca nimic nu se risipeste, ci se redistribuie si totusi tu, ti-ai refuzat portia de nenorocire aferentă. Cine ştie câţi sunt ca tine?Oameni-ricoseu, care nu-si poarta crucea ci ii osandesc pe altii la pedeapsa dubla.           

Te consoleaza gândul că poate, intr-o existenţă ulterioară vor fi desăvârşiţi, vor avea bogăţii infinite, că vor fi eternizaţi în perfecţiune-aşa cum propovaduiesc de veacuri religiile? Află că nu e normal. Va exista, fireşte o clemenţă suplimentară pentru cei care au fost năpăstuiţi in intervalul de pregatire pt Vesnicie, dar poate că nu suficientă. E oare remisibil să urăscă, să se afunde în plăcerile lumii materiale, deci sa recuze realitatea prin tot soiul de tertipuri autodestructive in condiţiile în care, altminteri, luciditatea le-ar lumina calea spre un Iad pamantesc? Cum să viseze la ascensiune, la ridicarea din acest Infern,  dacă nu au primit nici o arvună, dacă-pe lângă publicitatea ambigua, care promova un Eden luxuriant- nu au fost implicaţi intr-un sistem de sampling, nu au primit nici o mostra concretă şi mai ales, personala a ceea ce va fi? Si tu…care găseşti-chiar fără să cauţi-dovezi supraelocvente, continui să treci impasibil pe lângă ele, să le recunoşti şi să fi recunoscător dar numai la nivel mental. În fapt, rămâi un nemernic, un nevrednic, un parazit dezorientat căruia, fără aceste ajutoare constante i-ar fi imposibil să subziste.

           

Auzi iar un râs grotesc si fals, cum te izbeşte cu ecoul lui şi te avertizează: „Teme-te!!”. Aleargă în căutarea unui clopot de sticlă sub care să te ascunzi pentru totdeauna, care să-ţi servească drept pavăză. Privilegiile vor deveni săgeţi, mansuetudinea cu care eşti privit şi tratat acum, se va transforma intr-o ură punitivă. Teme-te.

Sa lasam iubirea sa fie iubire

S-a spus, adesea, ca incipitul onctuos al unei relatii, purtat pe aripi de fluture inca nefrante, reprezinta perioada cea mai plina de substanta a povestii de iubire. Se presupune, ca atare, ca secundele de beatitudine adunate in aceste momente, ar trebui sa aiba o aderenta mieroasa si sa ti se fixeze etern pe constiinta. Sa reziste acolo si sa compenseze nefericirea, dezgustul, rutina, plictiseala sau exasperarea care ulterior, apar ca inerente. Sa te invaluie in dulceata lor lipicioasa si opaca, pentru a nu mai avea disponibilitatea sau abilitatea de a te dezmetici, mai apoi, si a te intreba “Unde?” Cand? “Cum?” dar mai ales “De ce” gustul zaharos s-a prefacut in fiere. In pelin care, prin familiaritatea senzatiei de greata provocata , conduce la dependenta.

 

 

 

Si atunci, de ce nu lasam iubirea sa fie iubire? Pentru totdeauna. Pana la capat de infinit.

 

 

 

Alergăm constant si cu frenezie, ne agităm Brownian, ne schimonosim existentele in marea supa a atomilor săgetati de Cupidon, în încercarea de a ajunge la persoana pe care ne-o reclama visele. Ne atingem tinta si defulam. Ne transformam din atomi in meduze si acaparam cu tentaculele noastre, perechea aleasa. Uitând ca, ceea ce hranea dorinta ardenta, fondul pasiunii noastre, era tocmai lipsa obiectului, adorarea in absentia. Fara sa stim, fara sa vrem si fara sa mai putem da vreodata inapoi, ne transformam in atleti la Jocurile Obisnuintei, fugim dupa (si nu de) rutina. Iar cel mai adesea, deloc satisfacator, iesim triumfatori la sfarsitul cursei.

 

 

   Intelegem prost acomodarea cu celalalt, intr-atat incat aceasta adaptare ajunge la statutul    unei mancari de regim sau de post, consumata deja de prea multe dăţi, pe care o abhori, dar o consumi vrei-nu-vrei, in lipsa unei alternative posibile.

           

     

        Ardem prea devreme, cu prea multa intensitate. In plus, ne-am pierdut valentele mistice, nu stim sa mai reinviem flacara din scrum. Suntem niste imitatii ieftine de Prometeu, damnati sa fure focul o singura data. Cu greu.  Si, mai tarziu, sa-l stinga dintr-o singura suflare. Deci, cu usurinta. Exclusiv dintr-o culpabilitate personala.

 

     

        Atunci, sa nu mai alergam. Sa facem joggin sau chiar, sa mergem firesc, in pasi de plimbare. Sa conservam dorul, sa ne pastram insatiabilitatea, sa ne reprimam necesitatea unei cunoasteri exhaustive si bruste a celui de langa noi.  Astfel, sa ne bucuram, chiar si dupa saptamanile diabetice, de fiecare intalnire ca si cum ar fi cea dintai, ca si cum fluturii nu si-ar fi pierdut nicicand aripile multicolore. Pretinzand ca insectarele prafuite ale sentimentelor n-ar fi fost nicicand inventate.