ipostaze
“Fiecare se naşte cu un rol. Al meu a fost al cerşetorului avid să devină prinţ, doar pentru a avea degajarea să proslăvească fericirea si confortul paupertăţii. “
Bucolici, în blocuri-turn
Dacă există o perioadă potrivită pentru poezie tradiţionalistă atunci e, cu siguranţă, Săptămâna Mare. E singurul interval pe care izul marketingului festiv n-a izbutit încă să-l cotropească. Şi tocmai de-asta mie totul îmi inspiră simplitate rurală.
In casa amintirii nu-i astazi si nu-i ieri,
Caci orologiul vremii a incetat sa bata,
Si clipa netraita a inghetat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apuca si te fura
Miresmele cosite cu florile de fan
Pastrate sub racoarea panzetului de in.
(Ion Pillat- Casa amintirii)
Poate “ca stropi de ploaie toaca, şi clopotul furtuna” dăngăne fix, la 18:00, vestind deniile şi risipind ambalajul sofisticat al oraşului. Poate că acelaşi clopot trezeşte în mine dorinţa de vreo madlena niciodata mâncată, vreo amintire niciodată ştiută.
Şi atunci nu-mi vine decât să devorez pagini întregi de Pillat şi Vasile Voiculescu şi să călătoresc cu viteza pasului contemplativ prin tărâmurile fotografului Răzvan Voiculescu.
Nici nu trebuie să fii religios pentru a trăi cum se cuvine momentul ăsta special din an. Trebuie să fii doar deschis- la alte aspecte culturale, la a-ţi asuma fisuri în armura citadină de oţel. La a te goli de surplus. Măcar acasă, între 4 pereţi, unde nimeni nu ştie.
O selecţie din Pillat aici.
Clişee, în mulţime vidă
Sunt convins, cina romantică pe un acoperiş de bloc, deasupra luminilor, deasupra nopţii, la confluenţa imobilă dintre aer cald şi aer rece, zenit şi nadir, e pe un loc fruntaş în imaginaţia multora dintre voi.
Ştiu, există probabil tipare variate privitoare la prinţul nopţii care ar trebui să stea în faţa voastră, la masa cu trandafiri pitici honeysuckle şi pahare generoase cu vin roşu, strepezitor.
Dar nu cred că există vreun dubiu că undeva în colţ, imperturbabil, ar trebui să stârnească pianul în acord cu ritmurile serii, Brendan James sau Peter Cincotti.
Un regal cu amândoi, până când clişeele visate devin clişee tocite cu adevărat.
I
II
(ps: Buble is so passe)
Îţi mai aduci aminte, bunico,
de ceasul verde dreptunghiular, cumpărat de la ruşi
şi de cifrele lui cu lumină roşie?
Mi-a revenit amintirea lui astă seară,
când a rămas aprins becul unor boxe ultramoderne
şi camera mea s-a luminat aşa cum o lumina ceasul de la ruşi
când dormeam la tine.
Sigur, nu era frigul ăla plăcut care mă făcea să-mi trag până la gât, plapuma cusută de mâna ta
Şi nici nu dormeam cu capul lipit de soba de teracotă.
Pernele n-aveau un miros stătut-dulceag
Iar duşumeaua nu scârţâia la intervale regulate.
Nici nu m-a aşteptat cineva cu omletă dimineaţa
Şi nici n-am auzit să cânte vreun cocoş.
Dar lumina roşie mi-a amintit de tine.
de cum dormeam la tine şi mă fascina ceasul cu leduri de la ruşi.
Acum aş spune că e un kitsch, ştiu.
Şi mi-aş dori să aibă mecanism în loc de leduri.
Să îl întorc regulat şi să eliberez dintre dinţii metalici
Şotronul, victoria la zidul grădiniţei, serile de flori, fete şi băieţi
sau telefonul american.
De sărbători, femeia
De sărbători, parcă o percepi diferit pe cea de lângă tine, o înţelegi mai bine, o iubeşti mai mult, deşi e aceeaşi ca în restul anului. Poate că mirosul de scorţişoară interacţionează misterios cu parfumul ei şi se cristalizează în cel mai eficient afrodisiac ori poate că frigul acutizează simţurile şi e mai uşor să experimentezi cu fiecare centimetru de epidermă vibraţia dintre voi.
De sărbători, femeia ştie să-şi camufleze senzualitatea în spatele unui ascetism aproape matern şi devine, printr-o astfel de atitudine, mai incitantă, mai înţepătoare şi mai spumoasă decât o şampanie de lux.
De sărbători, capriciile-i care ating în mod normal cote exasperante devin copilării remisibile- catalizatoare ale unui instinct protector păgubos pentru buzunarul lui, dar infinit aducător de bine în nopţile în care filmele de Crăciun devin redundante.
În contrast, pătrunsă sau îndoctrinată de spiritul Crăciunului îşi poate da măsura umanului, nimerindu-se în plin paradox: în vâltoarea freneziei comerciale, ea, shopaholica, se ponderează. Înţelege că poate trăi şi fără să cheltuiască sume exorbitante pe povestea despre apartenenţa la o nişă socială pe care o vinde vreun anume brand exclusivist. Şi-atunci, folosindu-se de resursele economisite, se decide să scrie ea însăşi poveşti- mai reale şi mai palpabile- pentru cei care au realmente nevoie de cosmetizări de trai şi viaţă. Astfel, de sărbători, femeia îşi revendică dreptul la consistenţă, triumfă prin generozitate şi profunzime asupra formei şi ambalajului sclipicios.
De sărbatori iubeşti cu poftă neostoită gospodina din ea sau măcar ai disponibilitatea să o creditezi cu şanse culinare şi să speri în aport romanţios trecut prin stomac. Atunci când temeritatea culinară nu-i reuşeşte, te cucereşte, oricum, prin neputinţa asumată şi pare mai autentică, mai fragilă şi implicit mai abordabilă mânjită pe ici, pe colo cu făină, în locul scutului obişnuit de fond de ten.
De sărbători, femeia îşi joacă fără să ştie cartea stabilităţii şi a longevităţii în relaţie. E momentul când poate străluci prin versatilitate şi se poate undui graţios printre aşteptările critice ale membrilor familiei. Modestă sau opulentă, cu veleităţi casnice sau carieristă, mână forte sau supusă patriarhatului, de stânga sau dreapta, interesată mai mult de sistemul social decât de modă, trebuie să îmbrace pe rând toate ipostazele în funcţie de personajul cu care discută. Cameleonică şi zâmbitoare sau unilaterală şi vexată, îşi propagă singură ecoul care va pecetlui viitorul relaţiei şi poate aduna, la masa de Crăciun, puncte mai importante decât într-un an de favoruri făcute iubitului.
De sărbători, femeia e, cert, mai seducătoare- fie că o vezi lângă brad, în halatul de mătase, savurându-şi ceaiul de iarnă, fie că o admiri lubric în rochia extravagantă de Revelion, sorbind, tacticos, un pahar de Moet. E meritul ei că aderă la context, transformând atmosfera în atu şi vina noastră că lăsăm cumulul festiv să ne dea pe
ste cap strategia de romantism porţionat.
Marţi, înaintea lipsei de măsură
Vizibil supărat şi neputincios în faţa situaţiei, te anunţă că s-a îndrăgostit de altcineva. Reacţionezi cu decenţa cu care ai accepta înştinţarea şefului că de la data de întâi a lunii veţi înceta colaborarea.
Cel puţin astfel decurg lucrurile într-una dintre scenele peliculei „Marţi, după Crăciun”. Soţul e ruşinat, resemnat, afectat de nimicnicia adulterului în care lâncezeşte deja de o bună bucată de vreme, dar conştient că nu poate remedia situaţia. Soţia încornorată îi acceptă explicaţiile, dar dă dovadă de un calm dispreţuitor. Aproape că te face să-ţi doreşti să fii un păpuşar violent şi să-i arcuieşti palma spre obrazul netrebnicului. Sigur, ulterior situaţia degenerează, iar calmul chiar e defulat într-o izbucnire haotică a femeii. Scena mă interesează, însă, pană la acest moment.
Lipsa de măsură atunci când se pune punct într-o manieră civilizată, când circumstanţele sunt explicate clar şi asumate cu modestie, nu mi se pare justificată nici de încărcătura emoţională, nici de promisiunile iniţiale, nici de încrederea în contracte sociale sau jurăminte „până când moartea ne va despărţi”. E naiv să-ţi imaginezi că o dată ce promiţi, chiar şi fară binecuvântarea bisericii, că vei fi alături la bine şi la rău, textul astă tradiţional va acţiona ca o mantră şi te va proteja de toate ispitele şi de tot neprevăzutul dinafară. La fel de improbabil mi se pare ca o bucată de metal afişată ostentativ pe deget să acţioneze ca un inhibitor în slujba fidelităţii, asemeni unui leucoplast pe care părinţii îl aplică bebeluşilor pentru a nu-şi mai suge degetul.
Sentimentele se nasc şi mor fără vreun gând deliberat. De aceea mi-e greu să înţeleg apetenţa unora pentru scandal şi dramă atunci când sunt anunţaţi tranşant, înainte de a deveni batjocura şi subiectul de bârfă al anturajului, că în relaţie a intervenit o terţă persoană, iar la mijloc nu e doar sex, aventură sau experiment, ci dragoste. Fiecare individ şi-a clădit viaţa din poveşti suprapuse, din iubiri care se încheie şi încep când te aştepţi mai puţin, deci ar trebui să poată concepe involuntarul situaţiei. Îndrăgostirea asta cu miasmă de adulter nu e sfidare ci spontaneitate, indiferent de vârstă sau de seriozitatea angajamentului anterior.
Fireşte, suferinţa nu poate fi diminuată dacă priveşti lucrurile astfel. Dar nici tînguirea publică nu va readuce vreodată dragostea în cuplu. Combustia, plânsul, defularea îşi au locul cel mai potrivit în intimitate, dacă oricum nu pot schimba nimic. În plus, controlul de sine asigură distincţie şi lasă loc de „bună ziua” sfredelitor pentru percepţia celuilalt.
Eu, unul, aş alege oricând finalul cinic-clişeic de relaţie, superioritatea forţată a corporatistului demis: „E decizia ta şi bănuiesc că ai cântărit-o cu atenţie. Mulţumesc pentru momentele bune şi succes mai departe”. Am dreptul să sufăr şi să înfierez în singurătate, dar nu şi căderea să-mi ies din minţi în faţa unei persoane care mi-a mărturisit onest problema, dovenindu-mi astfel că mă respectă.
Gaşca celor dinainte obişnuite cu eşecul
Le văd în toate femeile, vorba poeţilor de la Taxi. Nu atât în sens cantitativ, cât mai ales în varietatatea sociotipurilor care alcătuiesc o nişă. Nişa femeilor atât de obişnuite cu suferinţa încât o caută voluntar chiar şi atunci când a dispărut cu totul din viaţa lor.
Le recunosc, în parte, între fostele mele iubite, între iubitele amicilor, soţiile cunoscuţilor; le intuiesc în mame reintrate în căsnicii sau în aventuriere care nici nu-şi mai dau şansa dupa-amiezii. Nu intră într-o relaţie împinse de convenienţe, nu se resemnează pe parcurs, însă atunci când îşi iau de bună voie un angajament se aşteaptă, din prima zi, ca totul să iasă prost. Sunt cele care l-au luat pe NU în braţe. Singura trăsătură comună e că au suferit de pe urma unor relaţii în care vinovatul a fost, fără dubiu, el, iar acum extrapolează păcatul asupra tuturor partenerilor. Din prea multa frică, sunt defensive, intimidante şi belicoase pe nedrept.
M-am lovit de multe ori de reproşuri de superficialitate, tocmai când relaţia era lapte şi miere. „Numai cuplurile care nu comunică şi trăiesc doar pentru moment şi plăcere pot fi atât de fericite”. Inutil şi tardiv să ripostez că n-are sens să cauţi probleme acolo unde nu există- eram deja aruncat la coşul cu nepăsători.
Am încercat şi partitura cu profunzimea, inclusă în conversaţii cotidiene. Discuţiile despre sentimentele noastre deveniseră elogii ale eşecului sentimental doar de dragul retoricii, deşi fără ele ne-ar fi mers perfect, fară să zgândărim bube imaginare.
Ştiu cazuri de relaţii în care s-a pus punct pentru că s-a scurs un interval de timp clar delimitat, şi destinat dinainte fericirii.
Cunosc, între amicele mele de sex feminin, prea multe reticente cu încrederea de sine zdrobită de vreun don-juan, care nu se mai simt vrednice, frumoase, interesante şi îmi repetă că oricum e o chestiune de timp până vor fi din nou părăsite.
Ştiu o căsnicie care s-a încheiat pentru că el se săturase să audă poveşti despre fostul mariaj eşuat şi replici ironic-amare de tipul „n-ar mai fi trebuit să încerc a doua oară”, venite din partea ei.
Misoginii le-ar numi simplu „cusurgii” pe cele care procedează astfel. Nu sunt însă tipicare comune, ci caută nod în papură doar conceptelor înalte şi se simt, în definitiv, nedemne sau incapabile să mai traiască o dragoste.
În lipsa unui buton de refresh care să anuleze prejudecăţile aferente fiecărui sfârşit amar de relaţie, mă întreb dacă negativismul ăsta inhibitiv e benign. Câte dintre voi pornesc la un nou început cu entuziasm autentic, fără să declanşeze concomitent şi vânătoarea de greşeli sau fără să aibă deja clar profilat în minte un posibil eşec? Cine e victima într-un parteneriat în care fiecare încercare de bine e zădărnicită de susceptibilitatea ante-acumulată? Care e calea spre reobişnuirea cu binele şi fericirea, astfel încât ele să nu mai fie respinse ca un corp străin în organism?
Pledoarie
De-a lungul timpului, am fost acuzat adesea (cel mai vehement aici) că tipul de scriitură de care mă simt cel mai apropiat e prea neinteligibil, prea calofil, prea artificial, prea idealizat, prea anacronic cu timpurile în care sa-ţi bagi oralitatea la fiecare 2 cuvinte reprezintă dovada supremă de autenticitate şi deci, de ancorare în actualitate. Sigur, majoritatea celor care lansează astfel de afirmaţii nu ştie cum îmi trăiesc poveştile, relaţiile sau, cel puţin, care mi-e discursul oral ca să mă poată acuza de preţiozitate căutată (şi nu, cel mult, involuntară). Altminteri, nu simt că profilul scriiturii promovate aici m-ar epuiza în vreun fel, ci doar că îmi e întâi de toate, cel mai drag la lectură şi abia apoi la scris.
Toată introducerea pentru un link de savurat, foarte drag, deci, la lectură. Există zile şi cel mai adesea nopţi când foamea de anumite stări mi-o potolesc cel mai sigur cu autori ca Andrei şi abia într-un plan secundar cu poezie sau romane celebre.
La bună lectură!
fragment
[…]
“-Dacă te-ar mai iubi, ar crede în şuşotelile prietenilor care clamează în deşert supremaţia livrească a poveştii voastre. Prea mult trăiţi într-un scenariu dinainte anticipat- cu aşteptare, nepotrivire de timp şi spaţiu şi doar câteva fulguraţii în care, în sfărşit, vi se pare că totul în jur e coerenţă şi sincron, muzică şi artificii. Apoi, iar depărtare şi ruptură definitivă. Revenirea spectaculoasă e următorul capitol în morfologie.”
-E un individ bizar şi am ajuns să-i ador tocmai nebunia asta ciudată. Dar mă sperie faptul că tocmai acum, când totul indică concordanţă şi lipsă de obstacole, îşi va da măsura imprevizibilului. Mă pot aştepta la orice lovitură de teatru, la orice dezertare. Oricât de mult mi-aş dori să ma surprindă prin consecvenţă.
-N-are să cânte un imn al credinţei în faţa unui templu prea ades şi prea public profanat, fii realistă.
-Aş vrea să bea. Să se înece în absint într-o noapte incertă de toamnă. Să plece înspre casa mea şi să se oprească în barul dinainte. Să ia petice din obscurul de noapte pătimaşă al locantei şi să acopere cu ele fiecare cicatrice a refuzului, a abandonului, a apropos-ului, a atingerii de altul. Şi-apoi să urce greu, pe bâjbâite, în apartamentul meu. Să privim noaptea densă de sus, într-un acces de orbire purificatoare.
-E prea tîrziu. A avut prea ades privirea lucidă, pasul încet şi simţurile mustind a aşteptare când dădea târcoale casei tale, din oraşul despărţirii voastre. A irosit prea multă imaginaţie ca să-şi ridice autostrăzi de pretexte ce-l duceau acolo. A auzit de prea multe ori zgomotul de tocă mortuară al unei porti închise în viteză. Absintul n-o să înlăture sentimentul greţos al deja-vu-ului.
[…]”
Copil hapsân, femeia
Relaţiile au devenit azi un Iphone strălucitor , o rochie în tendinţe, un fard pe care îl laudă toate prietenele şi site-urile de beauty. Nimic mai mult.
Relaţiile care se nasc din chimie şi sentiment , din atracţie totală şi înceţoşare a tuturor celorlalte simţuri se opresc undeva într-o adolescenţă timpurie.O dată cu înaintarea învârtoşată în pragmatismul vârstei devine desuet să mai aştepţi să te îndrăgosteşti fară să-ţi propui şi să-ţi programezi asta în prealabil.
Femeile –de- azi -ancorate -în -azi şi nu femeile –de- azi-ancorate-în-romanele-lui-Austen îşi doresc relaţii din acelaşi motiv pentru care copii se încarcă de jucării nefolositoare: pentru că au şi alţii. Nici măcar nu e vorba de jucăria cea mai frumoasă (deci de o relaţie-trofeu )pentru că asta ar implica aşteptare, selecţie, un mulaj de Ideal ale cărui margini nu pot fi depăşite. E vorba de o jucărie oarecare, comercializată mass-market, care conferă însă dulcele confort al apartenenţei sociale.
“Dragostea vine când nici nu te-aştepţi” a rămas o axiomă pe care n-o mai legitimează numărul mic de bigoţi. Relaţiile de cuplu s-au dat de două ori peste cap şi , mutatis mutandis, au devenit produs de consum. Şi ca pentru orice produs care-ţi aduce o fericire tranzitorie, trebuie să te zbaţi, să cauţi, să antrenezi o serie de conjuncturi favorabile pentru că ar fi total ne-capitalist şi ne-pragmatic să mai crezi că e suficient să rămăi deschis la mutările de şah ale predestinării.
Femeile tind să intre într-o relaţie pentru că sunt îndrăgostite de ideea de dragoste, de conceptul livresc al cuplului, dar îşi aleg parteneri care nu împărtăşesc aceleaşi valori. Împinse din spate de marşul convenienţelor şi intimidate de faptul că în pofida pretinsei complexităţi personale e posibil să nu găsească resursele interioare şi intelectuale necesare depăşirii unei perioade de singurătate fără dezabuzare, se aruncă în braţele peţitorilor dintâi.
Apoi, descoperă că sunt mai fericite când se izolează pentru câteva ore în atmosfera siropoasă a unei comedii romantice de pe Hallmark sau în ethos-ul unui roman clasic, pentru că n-au avut curajul aşteptării şi al singurătăţii care le-ar fi putut aduce fericirea în propria casă, altfel decât prin satelit. Şi vina amărăciunii în cuplu le aparţine numai lor- frustrare vine nu pentru că bărbatul a dezertat din relaţie ci pentru că el, a corespuns din start, unor alte aşteptări, unui alt tip de femeie. Stringenţa intrării în relaţie nu acordă, însă, timp pentru analiză sau rezonare sentimentală.
Există desigur şi excepţii; greşeli din care se învaţă şi care duc, în fine, la relaţiile bazate pe atracţie spontană. Există şi cazuri fericite în care iubirea autentică cade de prima oară ca o binecuvântare sau cazuri în care afecţiunea e cucerită, treptat, zi după zi, în dulcele stil clasic, până să se compună în relaţie. Dar să ridice prima piatra cea care n-a intrat niciodată într-o relaţie de plictiseală, din singurătate, din apăsare socială, din teamă. Cea care nu şi-a spus niciodată “trebuie să îmi caut pe cineva” , pentru a se avânta dintr-o dată în relaţii sterpe despre care intuia-frizând certitudinea- că aveau să fie timp irosit şi nu extensie de viaţă.
Dor de dor
Motto: “Pentru că există, uneori ridicată la rang de ordonanţă zeiască, şi puterea cruntă de a ne minţi chiar pe noi înşine. De-a ne spune, cu sufletele contorsionate de singurătate, că iubim, chiar şi când nu mai simţim niciun rest de fior.” (Alice Nastase)
Spune-i naivitate sau teama, strig-o cu dispret “Inertie”, “Reflex”, “Obisnuinta”. Alint-o cum vrei, fiindca e o senzatie care nu-si atrage respectul de pe urma unui nume consacrat in Breasla Trairilor, ci te inmarmureste o data ce o constientizezi.
In tot acest timp, am avut impresia denaturata ca nimic nu poate fi mai crunt si mai sfasietor decat despartirea. Asijderea, că asteptarea, suferinta, suspinul, rememorarea, reveria vizand reconcilierea sunt cele mai ascutite lame care par a compensa reprosurile tale repetate, razande ce-i drept, cu privire la asprimea saruturilor mele. In definitiv, ca nimic nu poate ustura mai tare decat iubirea neimplinita, că dragostea asta neimpartasita, pe care o declama deopotriva curvele si poetii, scenaristii materialisti si, in singuratate, machomenii introvertiti, are valentele apei oxigenate, picurata, strop cu strop, frizand machiavelismul, pe atriul si ventriculul unei inimi clocotind a sange albastru..de tristete. Nimic mai gresit.
Paroxismul durerii consta in a constientiza ca nu ti-a mai ramas nici macar asta. Nici macar suferinta din dragoste. Ca esti golit de emotie, ca ai ramas incremenit intr-o dimensiune care nu mai are nicio legatura cu realitatea, asemeni unei melodii blocate pe replay, careia nu-i mai constientizezi semnificatia, pentru ca se estompeaza in fundal, ajungand sa o ignori. Ca nu mai exista farama de rezonare fizica, intelectuala, spirituala sau de orice alta natura cu persoana responsabila de atatea nopti pierdute, de atata consum de imaginatie, de atata risipa de vise. Ca ramai fara argument justificator al boemelor depresii si nostalgii, ca nu mai ai pe cine sa invinuiesti pentru decaderea ta.
Si atunci ti se strange sufletul. Simti cum izvorul de apa oxigenata seaca, se epuizeaza si mai intelegi si ca, intre timp, devenisesi dependent de el, ca de o sursa de apa vie, că se transformase, intr-adevar, in oxigenul tau. Te apasa sentimentul instrainarii, ca si cum toate bunurile tale ar fi fost supuse aneantizarii, toata viata ta anterioara ar fi fost traversata de un cataclism care nu a mai lasat nimic in urma. Nici macar cenusa din care sa reconstruiesti. Esti nevoit sa te nasti din nou, sa o iei de la capat, fara a mai avea confortul obisnuintei, familiaritatii suferintei. Nu e nimic mai deprimant decat sa ramai fara dorinta ardenta de a o suna si a implora o sansa noua. E barbar sa te lipsesti de gandul obsesiv de a uita de tot intr-un sarut prelung. Frustrarea te copleseste, cand, aflat langa ea, ea care odinioara era Ea, iti autoimpui sa mai simti gustul frangerii. Cand cauti frenetic, dar in zadar, sclipirea hipnotizanta a privirii ei de altadata, vrand disperat sa te mai subjuge si azi, sa te pravaleasca in haul tribulaţiilor.
Abia acum intelegi ce inseamna sa te afunzi in singuratate si depresie. Cum e sa ramai fara nimic, fara himere la care sa te inchini, fara divinitati pe care sa le venerezi. Cat de apasatoare este povara reinventarii, cat de dificila si solicitanta e ipostaza de proto-sine. Cum e sa-ti fie dor de dor. Si atunci ai mai vrea sa levitezi in mijlocul tabieturilor sufletesti; atunci tanjesti dupa pendularea atemporala printre ramificatiile spinoase ale unei iubiri absconse.
De ce te iubesc
Motto: “Iubirea nu e un targ: te iubesc pentru ca ma iubesti. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru ca te iubesc” (Liviu Rebreanu)
Ai plecat din cauza lipsei mele de extrovertire. Crezi ca m-ai fi iubit (nu ma hazardez, sa alipesc aici si adverbul cantitativ “mai mult”) sau macar, ai mai fi ramas, daca ti-as fi spus, complet aleator ca:
te iubesc fara de timp?
te iubesc pentru felul in care schitezi zambetul ala fortat si iti apleci capul, usor, pe spate, atunci cand razi din complezenta?
te iubesc pentru felul exuberant in care raspunzi la telefon, indiferent de stare?
te iubesc pentru combinatia de maturitate si copilarie, de joc si joaca, de responsabilitate si rasfat emanata?
te iubesc, aidoma, pentru asocierea de superficialitate si profunzime, de ambalaj impecabil, pretios cu un continut consistent si subtil, rafinat si sigur de sine?
te iubesc pentru capacitatea de a recupera gratuitatea; te iubesc, deci, pentru ca nu te-ar fi deranjat “sa te joci in balti”?
te iubesc pentru ca esti suficient de imperfecta incat sa te pot tachina, uneori?
te iubesc pentru ca esti rezistenta la tentativele mele minore de a-ti schimba, pe alocuri, gusturi sau vicii comportamentale?
te iubesc pentru felul in care transformi uimirea (chiar si atunci cand resortul ei e unul negativ, funest chiar) in bucurie?
te iubesc pentru visurile tale, pentru faptul ca mai ai inca disponibilitatea de a le proiecta; pentru ca desi ai putea poza lesne si justificat, intr-o printesa blazata continui sa ai aspiratiile unui cersetor insetat de lume, o lume care i-a fost prea mult timp ostila si inchisa?
te iubesc pentru idealurile tale romantice ( pledai pentru renuntarea la tot in favoarea povestii de dragoste, erai gata, cel putin declarativ, sa te acomodezi cu inospitabilitatea Grand Central Station-ului in cazul in care, trenul iubirii tale, ar fi stationat pentru vesnicie acolo)?
te iubesc pentru ca aceste convingeri impregnate, parca, de reminiscente literare sunt dublate, ocultate, aparate poate, de scutul de consumism, de o indarjire a pragmatismului?
te iubesc pentru ca asta, nu e nici pe departe o insiruire exhaustiva, ci dimpotriva, una impulsiva, si rapida; te iubesc pentru fondul plenipotent de justificari adunate pana acum?
te iubesc pentru ca nu am nevoie de justificare ca sa o fac?
te iubesc pentru ca as putea aduce adaugiri (nu doar textului, ci si fondului prealabil mentionat) in urma oricarei noi conversatii?
te iubesc oricum, ca atare te iubesc pentru ca nu e necesar sa intreprind procesul laborios al completarilor?
…ca:
urasc regulile gramaticale si, in pofida initialei constructii cauzal-interogative as fi simtit nevoia de “.” sau “!” la finele fiecarei fraze scrise anterior? Punct!
Domnisoarei Axonometrie
Domnisoarei axonometrie,*
Ţi-am dedicat deja prea multe rânduri.Mult mai multe decât meriţi, oricum. Mult mai multe decât merită simulacrul nostru de idilă. Mă consolez, însă cu gândul că a scrie despre tine, despre hilarul noi e doar o altă formă mascată a egoismului de care mă acuzai si pe care, socant sau nu, mi-l asum acum, mi-l asum cu mândrie. Nu e un egoism in sens curativ, nu am ce să defulez, am depăşit de mult etapa psiho-dramei. E o clarificare, un memento a ceea ce a fost, conversatia conclusiva nepurtata (inca), punctul pus la rece.
Dacă vreo urmă de romantism mi-ar mai păta sufletul, aş afirma, resemnat că am simtit totuşi o variantă pozitivă de iubire, dragostea in sens stendhalian, cu teoria cristalizării pe fondul basmicelor mine din salzburg, caracterizată, largo senso, de adorarea, în persoana de alături a unor perfecţiuni inexistente, pe care le proiectezi mental şi cu care, in final, te împaci, privindu-le ca fireşti. Eu o sa fiu mai dur (nu ştiu faţă de care dintre noi): nu te-am iubit nicio secundă ci m-am iubit, am fost absorbit de prefecţiunile respective, tocmai pentru că reprezentau fârâme ale imaginaţiei mele, am simţit în cel mai profund spirit egotist, am iubit minciunile, cosmetizările, fanteziile pentru că mi-au aparţinut în totalitate. Ori, de dragul armoniei nuanţelor, vorbim aici despre narcisism, un tip de iubire orientată spre sine chiar si atunci cand se răsfrânge asupra altora, însă nu categoria pe care, un Thomas D`Aquino spre exemplu ar clasifica-o drept pozitivă. Dincolo de filosofie…
Dincolo de iubire, dincoace de ură, dincolo de însemnătate, dincoace de indiferenţă, dincolo de ipocrizie recunosc că a existat undeva, ceea ce ar fi trebuit să rămână o bază stimulativă şi nu un galvanizator determinant, a existat conexiunea senzorială, telepatia dacă vrei. Am fost din nou un privilegiat, am avut norocul, ca atunci când asa-zisele perfecţiuni s-au pervertit într-atât incât hidoşenia lor să fie universal şi extrem de facil observată, să simt aproape simultan, cum din mine însumi creşte o bombă imaginară, explodând in lumea imaginară, clădită migălos anterior, univers asupra căruia a avut un efect invers, opus celui pe care l-ar avea in realitate-acela de înlăturare (si nu producere) a ceţii. Am fost norocosul care nu a rămas orbit, nici chiar de propriile proiecţii mentale, ci a fost capabil, ca imediat dupa apusul soarelui să deschidă, cât se poate de natural pleoapele sau să renunţe la ochelarii de soare care l-au protejat de orice fel de rană. Nici urmă de cicatrici la o privire in oglindă, îmbătrânire, da, însă la fel de sănătos ca înainte.
Meditam, deunăzi, la ceea ce îmi inchipui pentru moment a fi forma ideală de iubire, aceea în totalitate senzorială, para verbală si para intelectuală. Instinctuală poate, atunci când prin extrapolare, instinctul devine apanaj al sufletului nu al materialului. Mă întrebam dacă, „despuiat” de raţiune şi de obiceiul de a-i analiza comparativ pe cei din jur aş mai fi putut să te iubesc. Categoric nu. Ştiu, vorbeam adesea, înverşunat chiar, de acel chemistry care ne leagă. Nici unul dintre noi, n-a avut însă perspicacitatea să constate că nu e nimic mai sistematizat, mecanizat şi mai consumator de raţiune, mai devorator de intelect, mai puţin imprevizibil decât chimia…Prea puţine i-au rămas secretele, oricât s-ar chinui savanţii să argumenteze contrariul. De ce , atunci când ecuaţia implică, nu două substanţe ci doi oameni, situaţia ar fi diferită? Te-am iubit-ce vulgară alăturare de termeni- raţional. Şi continui să o fac sau mai precis spus, să ştiu că aş putea să o mai fac. Pentru că aparenţele tale flamboiante (pentru a menţine linia arhitectonică a vocabularului) sunt singurele care mi-ar permite momentan, tentativele de desăvărşire a celuilalt, accesele de perfectizare. Ori imi iubesc, din nou, capacitatea de a proiecta ad infinitum iluzii, de a reclădi structuri perfecte pe realităţi mediocre ocultate de aparente stralucitoare?
….Te-am iubit rational. Te-as mai putea iubi rational.As mai putea iubi setul de standarde pe care le intrunesti cand esti privita dinafara. Ti-as spune cu naivitate ca te iubesc-punct, daca mi-ai interzice să te observ din alt unghi.
*Metodă de reprezentare a obiectelor spațiale pe un plan, astfel ca imaginea obținută să dea impresia realității
Homoludens. Desenatorul de drumuri.
Am fortat nenumarate turnuri de poveste, in speranta ca, finalmente, vor ajunge-asemeni jocurilor cu drumuri serpuite din revistele copilariei-la usa care ascunde happy ending-ul visat. Si-am renuntat subit. Am trasat un X mare deasupra jocului ca un infant enervat ca nu-i reuseste. Am mototolit revista si-am aruncat-o, dezordonat din fire, intr-un colt. N-am facut curatenie imediat-nu mi sta in obicei. Am lasat praful sa se astearna, mi-am vazut mai departe de treburi, am ignorat hartia care-mi parazita, imi „impura“ camera. Uitasem de ea complet. Nu reprezenta nici cel mai mic obstacol in calea fericirii mele nou dobandite, in calea iluzoriei libertati totale de simtire. Uitasem de ea, uitasem de tine, uitasem ,in cele din urma, tot. Ma resemnasem cu gandul la anii pierduti, la sentimentele consumate (care, am eu credinta nestramutata, sunt mai indaratnice decat neuronii in ceea ce priveste refacerea, deci o data ce se irosesc, pierdute fi-vor pe veci). Nu-mi mai parea rau nici de tusul folosit trasand ad infinitum trasee printre liniile serpuite. Pe varii alte planuri, trecutul era compensat si asta mi-a fost, pentru o perioada, de ajuns.
Apoi, mai mult intr-o explozie de exuberanta derivata din starea de plutire interioara recent dobandita (o data degrevat de povara), am sutat in bila de hartie prafuita nazuind s-o proptesc in cosul de gunoi. N-am fost niciodata bun la fotbal, totusi. N-am facut nici acum exceptie, iar sutul caraghios a reusit doar sa desfaca ghemul de celuloza si sa-mi permita sa zabovesc cu ochii pe labirintul ludic ce, candva, mi-era supapa de existenta.
Si-atunci..l-am cam batut pe Proust la analepse, crede-ma.(din moment ce tot un soi de victorie e si asta, poate ca, as fi fost pana la urma un fotbalist performant).
Imi pot aminti de tine o curba, un triunghi, o nota in gama minora, un vers dintr-o melodie, un personaj dintr-o carte, o domnisoara din peisajul monden, un rol bine jucat (atat pentru ce vrea sa transmita cat si doar pentru ca, e un rol bine jucat, iar tu excelai la capitolul asta, tehnic-actoricesc). Oricum, raman adesea blocat in reverie si, tot adesea, iti simt nefericirea. N-o nega. Chemistryul -da, vesnicul- mai are ecouri muribunde.
Uneori drama ta ma bucura, sunt om si nu ma absolv in niciun fel de carentele tipice umanitatii. Razbunarea implacabila a sortii ma fericeste, imi creste ego-ul pentru cateva clipe evanescente si-mi parfumeaza existenta cu amagirea de mosc si ienibahar a dreptatii. Apoi, ma simt intotdeauna vinovat. Nu pentru gandurile viciate, ci pentru ca, nu mai sunt acolo, desenand ca un robotel obsedat drumulete spre pseudofericire. Cumva senzorial stiu ca asta iti dadea putere. Te hraneai din veneratia mea, din incercarile mele si o data stopate, ti-am anulat singura sursa de putere. Nu mai fascinezi, nu mai poti erija in seducatoarea distanta, nu mai dau doi bani –nici eu si implicit nici ceilalti, epigonii- pe fasoanele tale de flegmatica superioara si selectiva. Le mai etalezi, oare?
As mai schita, din mila, niste dungi prin incurcatura de drumuri. Doar cat sa te ridici putin din decadere. Nu pot suporta imaginea asta de soclu spart pe care o am cand ma gandesc la tine. Te-am iubit, doar. Iti mai aduci aminte de scara iubirii camilpetresciene, din scoala? Iubesti mai intai din mila, apoi din indatorire, din duiosie, din orgoliu si din dorinta de a face persoana de langa tine fericita. Cred ca eu, am parcurs-o in sens invers. Mi-a mai ramas doar mila. Mila de tine si mila de mine, de cel care am fost candva, de cel care sunt acum, in momentele in care as vrea din nostalgie, sa ma asez la birou cu o penita in mana, furnizandu-ti ambrozie prin sacrificiul, tacit, de sine. Niciodata n-am sa mai gasesc, insa , puterea si dispozitia de a ma ipostazia intr-un constinciios desenator de drumuri.
Dialog cu un om-mare.
-“Mie, marea mi se pare mai spectaculoasa atunci cand ingheata. E, diferita, mai sincera, mai transparenta. Nu ma narcotizeaza briza de sare si alge, aroma de nisip ud si praf de soare. “
-“Aiurea, iti place marea inghetata pentru ca e o reificare a interiorului tau. Esti glacial, organic glacial, si n-am cum sa schimb asta. Dar nici n-am cum sa ma obisnuiesc.
Eu am nevoie de mare cu toata frivolitatea sa estivala: cu agitatia si zambetele lubrice, cu zile lichefiate de soare si nopti dionisiace. Ii iubesc parfumul de abandon irational, cu note medii de experiment, nepasare si tradare.”
-“Nici tu nu stii ce vrei. Esti indragostita de dragoste, esti indragostita de libertate? De ce nu le poti percepe decat separat? Trenul spre mare pleaca la miez de noapte. Vei ajunge pe plaja si vei fi fi libera. Uite, te iubesc suficient incat sa-ti inteleg nevoia de flirt cu inadmisibilul, cu impardonabilul. Poarta-te ca un copil rasfatat, cucereste, sedu, exulta. Si intoarce-te mare. Om mare.”
-“De-asta mi-e teama. Sa nu ma intorc om-mare. Pentru ca as fi mare de vara, cu je m’en fiche-ismul aferent.
Nu-mi vei lipsi, M., asculta. Marea, ma iubeste la randul ei. Nu ma va lasa sa simt gustul de dor si imi va scoate mereu, in cale, solutiile pentru a-l alunga de pe buzele mele arse. Vino si tu! (sau te uit, mi-e teama ca te uit)“
-„Nu insista. Uita de tine, ignora-ma pe mine. Nu-ti cer sa-mi murmuri numele in zefir purtator de chemari. Nu am pretentia sa scrutezi orizontul spre inapoi. Nu vreau sa-mi desenezi chipul in nisip, asemeni femeii lui Paler care reinventeaza arta. Dar intoarce-te negresit, cand suna a final, vacanta sinelui. Promiti?”
-“Fac legamant pe scoici si raze, pe valurile care, cu toata miscarea lor aparenta, raman mereu egale cu sine, constante, aceleasi. Ca mine, M.”
Vezi?
Marea ramane, fara indoiala, mai spectaculoasa atunci cand ingheata.
E diferita, mai sincera, mai transparenta.
Nu narcotizeaza. Nu creeaza dependenta.
Nu altereaza.
Femeia ideala
Nu e desprinsa din mit si nici nu figureaza in cartile de istorie. Nu e personaj de roman, ori subiectul vreunei evocari poetice. Nu e vis, nu e autoiluzionare, nu tine de utopie. Femeia ideala ar putea fi femeia timpului nostru, femeia actuala, femeia care trece grabita pe langa tine si isi lasa amprenta olfactiva asupra ta. Femeia din care mai retii doar aroma, pentru ca, pana te dezmeticesti, tot ce-ti ramane de observat e un colt de esarfa. Femeia care sta singura in fata unei cafele sorbita pana la jumatate si isi savureaza absenta croissantul. Prea ocupata sa remarce ca, de la distanta de cateva mese, incerci sa o descoperi.
Femeia ideala nu e doar trup, dar nici exclusiv ratiune.
Femeii ideale ii e remisibil sa nazuiasca inversunat la standardizarea fizica 90-60-90, doar in masura in care cunoaste si putina aritmosofie. Doar daca stie ca numerele pot avea si altfel de semnificatii, ca sirul lui Fibonacci, spre exemplu, a nascut capodopere, a furnizat ambrozie pentru spirit.
Femeia ideala se verifica, ajusteaza si admira in oglinda, insa atunci cand e tachinata pentru preocuparea sa, poate replica, zambind nonsalant, ca oglinda nu apartine exclusiv frivolului. Ca ea inseamna arta si literatura, magie si simbol. Ca Narcis, romanticii, Jan van Eyck, Tervarent sau Chevalier i-ar sustine, cu totii, cauza.
Femeia ideala isi aduce aminte, atunci cand achizitioneaza cremele omonime sau isi rezerva biletele la celebrul spa de acolo, ca Vichy-ul a reprezentat candva, pentru evrei, anomalie si regim inuman, hecatomba si suferinta.
Femeia ideala devine aramie intr-un costum de baie O’Neill, in timp ce citeste comedia “Ah, wilderness” a lui Eugene, celebrul dramaturg american cu acelasi nume de familie.
Femeia ideala poarta cu charm si senzualitate rafinata creatiile fiicei, insa are acasa intreaga discografie a tatalui, intelegand, astfel, ca in familia McCartney talentul s-a manifestat diferit, dar la acelasi grad inalt. Mai mult, ea constientizeaza ca adevaratele piese de rezistenta nu sunt must-have-urile propuse de Stella, ci discurile vechi ale Beatlesilor, ce mai rasuna, uneori, in gramofonul vintage din sufragerie.
Femeia ideala nu se pricepe doar la moda, ci si la istoria modei pe care e capabila sa o analizaze in context mai larg.
Femeia ideala e ravisanta cand apare invaluita in note de scortisoara si piper roz, dar poate folosi condimentele si pentru a prepara o cina speciala iubitului.
Femeia ideala e jumatate sfanta, jumatate fantezie de alcov.
Femeia ideala poate fi oricine, oriunde, atata timp cat intelege principiile echilibrului, cat nu sacrifica nici fond, nici forma, ci le trage cu indarjire si fara deosebire dupa ea, in drumul spre perfectiune.
Femeia ideala se intrupeaza din realitate si devine vis.
Waiting
(Because New Media is all about revealing sources of inspiration and providing a combined environment for the user, here’s the desirable musical background: http://www.youtube.com/watch?v=X093xhM2sRc&NR=1 open in a new window, while reading)
- - - - - - - - -
- - - - - - - - -
“-Tell me the story again, grandpa. Tell me about the waiting, teach me how to wait and if it deserves to. Tell me how you felt. I’m big enough now.”
-“You can’t be taught how to wait, son. It’s something you feel viscerally and accept immediately. It’s beyond reason, beyond will, beyond comprehension. It’s just a need, an inner imperative.
Waiting is when you choose a clock, remove its batteries and leave it like that until she comes back. Regardless of how other time measuring devices function, you know that your actual time, your interior time, the time of your being is the one showed by the frozen tongues of that clock. Your time is still. Your time awaits.
Waiting is a larger-than-life passion.
Waiting does not involve hope, since it would cause anxiousness. Waiting is serene, neither optimistic nor pessimistic. Just serene.
Waiting is a merge of dreams and telepathy, of flashbacks and questions, of “what-could-have-been-s” and imagination.
Waiting is when you delude yourself that thousands and thousands of kilometers can vanish at a single command of her heels.
Waiting is constantly picturing the sound of her steps and the warmth of her embrace upon arrival.
Waiting is not feeling afraid of void and vainness. Waiting excludes the sensation that you waste yourself. You never waste, you gain intensity.
Waiting is seeing her traits in everyone else so you can never replace her image.
Waiting is not fervent devotement but the truffle of one’s absence.
Waiting sheds light, lends braveness. Waiting reinforces.
Waiting clearly separates depth from superficiality.
Waiting is never short. Waiting means being idle for years, for eternities in a row and still being able to hear everywhere shouted whispers claiming that it’s worthwhile.
Waiting brings the guarantee that you can stand the test of time.
Waiting brings, as well, maturity.
Waiting is the wrinkled old man, in a rugged black trench, who strolls on the beach, scrutinizing the horizon with his piercing green eyes.
Waiting is the coquette old lady who bares the remnants of a once dazzling beauty. Waiting is the youth in her eyes, contoured with green kohl. Waiting is her restlessness when she depicts the emergence of a train. Waiting is the resignation on her face when she sits down on the bench, disappointed that, yet again, no familiar face had alighted from the vehicle.
Waiting are their never-again-holding-hands.
Waiting was my all.
-“Is waiting love, grandpa?”
Micul şarmant
Am stiut mereu ca am sa raman barbatul unei singure femei. Acel romantic care a luat prea in serios love-story-urile universale si le-a transformat in etaloane de viata. Uita-te la mine acum: sunt doar uitare si sex. Nevroza si amintire.
Cum faci tu sa sari din poveste in poveste de parca ai avea intre straturile astea de viata pasarele de clestar?
Ce fac eu de cad mereu prin cenusa inconsistenta din care sunt facute podurile mele?
Vagabondez din aroma-n aroma, din matase in bumbac, din Chianti in Bordeaux, din camera de fumatoare inraita in altar pristin de model cu regim de viata hipersanatos. Si nu te gasesc nicaieri. Nici macar in fragmente, ca sa-mi pot recompune sau finaliza istoria.
Mai e ceva: sunt specia asta bizara, hibrid dizgratios intre vagabond si dandy. N-am de ales. E singura modalitate prin care ma simt razbunat si superior fata de ipochimenele pe care le acrosezi in biografia ta, a vesnicei inamorate.
Sunt dandy-ul care nici nu mai are nevoie de consum amoros pentru ca adulatia celor din jur tine loc de orgasm, de conversatie la micul dejun, de cina romantica.
Micul şarmant- cel care-si trage farmecul din refuz, din plecare, din duel, din renuntare, din distanta.
Micul şarmant- cel care n-ar mai da nici cand tristetea amintirii pe euforia inceputului unei noi povesti. Pentru ca l-ar sleii de puteri si l-ar degreva de preeminenta glaciala.
Micul şarmant- cel recunoscator pentru framantare si farmec.
Micul şarmant- cel recunoscator ca acum e doar uitare si sex si poveste abandonata.
Offtopic: La dracul cu Paul Radu Mircescu.
Amandoi scriem cu identitatile cvasi-voalate, amandoi avem avem acelasi ton al scriituri, insa lui supraexpunerea mediatica ii garanteaza trafic neverosimil. Nici macar nu ma deranjeaza asta, ci mai mult ca demoisellele pe care incerc sa le seduc uneori- cand simt nevoia de autovalidare ori defulare prin sacrificiu in alius- vad in el Etalonul Suprem al Cuceritorului Romantic.
Glumesc, dincolo de invidia ludica, un blog de urmarit aici: http://pmircescu.blogspot.com/
Regie (I)
Lasa-ti trenchul aruncat pe scaunul de la intrare. Intra incaltata; abia cand ajungi langa canapea te poti debarasa de tocuri. Descalta-te neglijent, dintr-o miscare. Nu aranja nimic. Cand ma trezesc dimineata inaintea ta scanez camera rapid–cam cat dureaza sa-mi trec o mana prin par. Am timp suficient sa observ cicatricile noptii de pasiune. Podeaua e cel mai bun indicator al unei nopti reusite- la rasarit, o doresc de-a pururi in dezordine.
Lasa-ma sa ma joc cu degetul in jurul gleznelor tale. Sunt barbati care pun cele mai scumpe coliere la gatul iubitelor si gasesc senzualitatea in declickul incuietorii sau in zgomotul bijuteriei aruncate pe noptiera. In schimb eu as investi oricat in briliante pentru gleznele tale. Gasesc senzualitate in pielea marmoreeana, perfect intinsa si-n micile semne ramase in urma juliturilor din copilarie. Ori in echimozele pe care ti le provoaca uneori pantofii-cult la care nu renunti defel, pentru ca frumusetea e mai presus. Iti ador gleznele toamna si iarna fiindca le vad numai eu, dupa ce au stat ascunse toata ziua. In rest, ti le iubesc cu moderatie si gelozie inhibitiva iar in chip de pedeapsa, renunt la tandretea mangaierilor.
Lasa maioul de matase sa alunece putin, doar putin, atat cat sa-ti puna umarul alb intr-un cadru contrastant. Densitatea saruturilor mele pe umerii tai ar putea oricand sa-ti tina loc de bolero, de capa, de şal. Stii deja cum sa te joci cu simturile mele : adopti pozitia botticelliana, cu umarul drept mai sus, pretextand o imbratisare narcisista ca pavaza impotriva frigului.
Eu vin intotdeauna, pavlovian, si-ti iau umarul in posesie. E asediul meu impotriva inocentei jucate. Ma opresc minute bune asupra alunitei tale proeminente – e fortareata centrala pe care saruturile mele o cuceresc – vai- de fiecare data.
Nu-ţi mai rămâne decât să te recunoşti înfrântă. Dă curs ultimelor răbufniri de orgoliu: priveşte-mă distant, cu ochii întremijiţi, de parcă ai vrea să-ţi imaginezi că sunt altcineva. Muşcă-ţi buza discret, la loc precis, între gropiţa mediană şi colţul drept al gurii. Dă-ţi părul după ureche cu aceeaşi naturaleţe cu care eu îmi întorc manşetele cămăşii când mă apuc de scris. Şi abandonează-te, improvizează.
Chipul tău de vineri purta încă întipărite grimasele de luni.
Îţi mai aduci aminte ca mă iubeai tocmai pentru că fiecare zi venea cu o noua expresie, cu o nouă stare?
Acum e atâta spaţiu, atâta vid, atâta congruenţă între zilele tale; între orele tale. Trăieşti un Martie ca pe un Septembrie, un surâs ca pe un hohot de plâns. Polaroidul clipei e mereu acelasi.
Te văd pe stradă, purtând coafura perfect întinsă, semn ca El, cel de azi, nu-ti mai trece mâna prin păr după ce luati micul dejun faţă în faţă, ca la o perpetuă primă întălnire. Probabil nu mai vorbiti nici despre visele avute in culorile lui Kandinski si probabil că el nu ştie să decojească o rodie din câteva mişcări, în timp ce ironizează geniul lui Gaudi.
Dar spune-mi –trebuie să ştii- azi cum va fi vremea?
Te urmaresc de la colţ de stradă: în multimea de mutre amărâte nu se mai disting ochii tăi visători. Nu mai zâmbeşti blocată în reverie. Mergi semeţ, ritmat, automat. Cafeaua de dimineaţă te-a revigorat, dar n-a mai fost prilej de poveste, şi-a pierdut din valenţele sheherezadice. Se observă cu ochiul liber.
Cum e, te-ai obişnuit cu jingle-urile de la radio? Te mai aşteaptă surprize în playlistul de dimineaţă? Ce melodii noi îţi devin mantră a zilei?
Am înţeles că în nopţile târzii, când te conduce acasă, nu mai ascultaţi Nocturna in C minor a lui Chopin. Mi-ai spus chiar tu că ţi-e dor de tăcere, de pian şi de contururi depăşite în viteză.
Asortează Pinot Noir-ul la cearceaful de satin ori nu vă mai cramponaţi de nimicuri înainte să adormiţi? Ce detalii insignifiante te mai fac să simţi că merită să savurezi viaţa cu lentoare?
Nu ştiu dacă îşi alege cărţile cu aceeaşi atenţie cu care îşi cumpără cravate. E el şi fond şi formă? E măcar una din doua? Cum e el şi de ce tu, nu mai eşti tu, suav demolatoareo de sine?
Cât îţi vei mai ruja Rutina pe buze? Cât ai să te mai minţi că reflexiile de amoniac din părul tău ţin loc şi de nuanţe în zâmbet?
Femeia-Dumnezeu si barbatul plastilina
Totul a început de la Marquez. El pare că a aşezat conceptul în mintea unei hoarde de bărbaţi şi pe lista obiectivelor feminine stringente. „Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt, atunci când sunt cu tine” a parcurs un drum fulminant de la simplu citat livresc , la sms amoros şi declaraţie kitchoasă, pentru ca în final să devină mantră de viaţă involuntară ambelor sexe.
Pe scurt, femeile abia aşteaptă să-şi găsească bărbatul pe care să-l modeleze după chipul, asemănarea şi setul lor de valori, în timp ce bărbaţii lâncezesc într-un dolce far niente, fără de nuanţe, în aşteptarea unei maestre păpuşar. Aşteaptă să devină mai buni lângă, prin şi pentru femeia de lângă ei, de parcă până s-o găsească ar fi ruşinos să-şi înşusească valorile lumii civilizate.
Femeia devine atunci panaceu şi cârjă, daltă şi boloboc. Femeia vindecă vicii, îndreaptă caractere, îi cuminţeşte pe cei mai inveteraţi dintre rătaciţi şi şlefuieşte statuete de alabastru din nămol bubonic. Mitul lui Pygmalion nu mai are niciun temei astăzi când bărbaţii sunt cei mai potriviţi travestiţi în rolul Elizei. Şi paradoxal, schimbarea asta e mai aptă să producă milă şi dezgust decât să determine aprecierea progresului. Pentru că nu face altceva decât să îngroaşe tuşele groteşti ale anterioarei nimicnicii voluntar-pasive a bărbatului.
Mi se întâmplă adesea să nu-mi mai recunosc prietenii peste noapte, după ce cad pe mâinile vrăjite ale unei zâne a metamorfozei. Zână care aşează cămăşi albe de poplin pe rafturile pe care altă dată se găseau tricouri cu imprimeuri cvasi-hilare, care înlocuieşte after-shave-ul cu truse întregi de cosmetice masculine şi plasează inspirat câte-o revistă de lifestyle în proximitatea gazetei sportive.
Aceeaşi zână care-şi vinde trupul imaterial spre binele culturalizării. Care impune preludiul la teatru sau operă şi dă la schimb plăcerea climaxului în intimitate, acolo unde are grijă să aleagă un smooth jazz ca fundal sonor pentru acutizarea senzaţiilor. „Meravigliosa creatura, iată minunata lume nouă” va spune, în final femeia, pe un ton demiurgic obosit, dar triumfător. Progresul e însă steril şi emasculează până la dezgust. Nu pentru persoana nouă care a devenit bărbatul în urma cizelării intensive- decupat din context, bărbatul cel nou reprezintă într-adevăr o variantă ideală, mai rafinată şi mai agreabilă decât materialul brut. Ci pentru că, în majoritatea cazurilor, schimbarea vine după un şir de refuzuri, de încăpâţânări, de blamări vehemente ale eleganţei comportamentale.
Pentru că evoluţia vine după ce bărbaţii vor fi jurat cu mâna dreaptă pe simbolul Nike de la inimă, credinţă culturii hameiului înainte de orice altă cultură. Pentru că se vor fi declarat sus şi tare imuabili şi veşnic bărbaţi, cu B mare de la băutor. Pentru toate astea, progresul se umple de ruşine.
Îmi iubesc mai mult prietenii care într-adevăr, nu evoluează după asemenea declaraţii de status, chiar dacă avem, poate, mai puţine lucruri în comun. Îi respect pe aceia cărora nu trebuie să le cumpăr cămăşi casual cadou, dacă la un moment dat mi-au spus că nu vor purta niciodată altceva decât tricou în afara serviciului. Mă conformez şi discut eu despre fotbal, atâta timp cât interesul prietenului meu pentru tenis nu apare de pe-o zi pe alta, pentru că noua lui iubită găseşte de bon ton să urmărească meciurile din WTA. Sunt prieten mai bun cu un individ care fie e constant cu sine, fie e suficient de open minded să accepte, orice vârstă ar avea, că există cândva posibilitatea schimbării. Că adeziunea la cultura hameiului şi a blugului versatil nu e un avanpost al virilităţii ci doar un loc confortabil, cum pot exista şi multe altele.
Mă întristează, de cealaltă parte, cei ale căror personalităţi se prezintă mai fluctuant decât radiografia unui cardiac. Care astăzi sunt definiţia burlacului american şi mâine imaginea dandyului parisian. Sunt dezolanţi cei care devin mai buni prin simpla atingere de graţie a iubitei şi eventual, revin la starea preistorică, imediat după despărţire. Pentru că asta nu le pune la îndoiala doar inteligenţa şi disponibilitatea de a fi investit în propriul brand înainte de o relaţie, ci pentru că înseamnă anulare de sine şi existenţă prin altul; echivalează cu laşitatea de a-şi asuma un set de opţiuni, în absenţa unei partenere care să-i valideze.
Îi tratez flegmatic pe aceştia, pentru că au coloana vertebrală a unui melc, deşi mai deunăzi erau cei mai drepţi şi mai vajnici apărători ai frăţiei bărbatului. Pentru că au avut nevoie de o femeie să lumineze un drum pe care-l puteau găsi singuri demult, dacă nu se încăpăţânau să-l ignore deliberat, de dragul fanfaronadei.
Îmi amintesc de o vorbă pe care bunica mea o folosea stricto senso: „ Găina e bună în supă; nu trebuie să vezi cum se taie şi se prepară.” Cam aşa se întâmplă şi în dragoste. Pentru ca relaţia să fie bună, nu trebuie să presari în mortarul de legătură, răvaşe pe care e descrisă minuţios fiecare etapă parcursă în decursul cimentării.
Dragostea se sfârşeşte unde începe cunoaşterea. E o minciună a habotnicilor aceea că iubeşti mai mult pe măsură ce cunoşti mai mult. Iubeşti, e drept, atâta timp cât îl descoperi pe celălalt. Însă, fatalmente, procesul descoperirii se încheie rapid şi e înlocuit de o anticipare anihilantă, al naibii de plictisitoare.
Iubeşti mai mult cu cât cunoşti mai puţin, oricât de lipsit de fond ar părea. Eşti iubit atâta timp cât controlezi mai ceva ca o vedetă bântuita de PR, informaţia pe care o laşi să transpară despre tine. Iubeşti micile defecte şi particularităţi dar ajungi să urăşti conglomeratul care le integrează.
Iubeşti mai mult din ipostaza străinului şi judeci cu afecţiune, dar mai fără de iubire, atunci când erijezi în apropiat.
Când iubesc distant, iubesc mai puternic, mai atent, mai naiv . Vreau să mă bucur de somonul tău cu portocale fără ca înainte să te fii văzut într-un tricou pătat, cu şorţul ars şi părul îmbâcsit de mirosul de ulei prăjit. Nu spun că nu te-aş mai iubi aşa, însă te-ai obişnui cu neglijenţa şi, în timp, prea s-ar decoji complet pieliţa de inefabil.
Aşijderea, promit că îmi voi da silinţa şi nu voi veni să servesc masa rapid, în boxeri, ca ulterior să mă întorc fulminant la meciul din sufragerie. Promit conversaţie şi bună dispoziţie dacă te abţii de la a-mi spune cât de greu ţi-a fost să găteşti. Şi te asigur de ajutorul meu cu proxima ocazie, dacă nu mi-l vei cere explicit si vehement.
Nu cred nici în naturaleţe pentru că mie îmi arată mai mult a dezinteres decât a încercare de a te expune în plinătatea autenticităţii tale. Într-o duminică fără activitate voi avea grijă să nu îmbrac vreun maiou stropit de bere şi găurit pe alocuri, chiar dacă tot ce facem e să stăm pe canapea. Te prefer şi pe tine în acelaşi registru, departe de trening şi apropiată de un minim de machiaj.
Familiaritatea ucide, deci, emoţia. Cu cât e mai sfredelitoare privirea celuilalt prin epidermă, cu atât relaţia devine mai puţin dragoste şi mai mult muzaak- melodie pe care o ignori pe culoarul unui hipermarket, jingle auzit a mia oară la radio.
Devotament à rebours
N-am înţeles niciodată cum funcţionez. În timp ce în jurul meu oamenii trăiesc imperativul de a fi mai fideli, mai devotaţi, mai generoşi cu timpul lor la fiecare început de poveste romanţioasă, eu şifonez de prima oară scrobeala bunei impresii.
Imediat cum simt că timpul meu trebuie să se împartă la doi (indiferent că e o împărţire care-mi face plăcere sau care împrumută ceva din asperitatea de convenienţă socială) mă ghemuiesc defensiv şi ciuntesc din timpul alocat persoanei de lângă mine. Îmi imaginez că cei din jur mă privesc cu surâs zeflemitor şi abia aşteaptă să mă acuze de neglijenţă- ca profesionist, ca prieten, ca partener de sport. Şi atunci caut să preîntâmpin blamările lor şi să-mi demonstrez întâi mie şi apoi lor că un început de relaţie, cu toate clişeele lui de acomodare, nu e nici pe departe cronofag. Mă aglomerez de taskuri, îmi sun prietenii cu duiumul şi în timpul limitat rămas între toate astea, o strecor şi pe ea. Însă jonglarea asta îmi menţine fericiţi doar superiorii, amicii şi ego-ul cu pretenţii pretutindenare. Şi pare anacronică angajamentului emoţional asumat.
Nici la capitolul fidelitate nu stau cel mai bine, deşi anterior începutului de relaţie aş fi fost departe de titulatura de cuceritor. Mă autovalidez şi-mi demonstrez că nu aparţin nimănui, erijând în seducător profesionist, jucându-mă cu flirtul şi întreţinând gelozii chiar dacă nu înşel vreodată în întreaga accepţiune a termenului.
Când se ajunge, în fine, la reproşuri, analizez şi-mi dau seama că tendinţa asta de a partiţiona atent timpul vine, culmea, dintr-un devotament subconştient faţă de relaţie. E o formă-reflex de a face relaţia să reziste mai mult, de a nu consuma din primele zile tot ce e de consumat. E un dozaj necesar pentru fericirea pe termen lung. Pe de-o parte pentru că nu intervine niciodată rutina şi suprasaturarea, pe de alta, pentru că nu vor exista niciodată discrepanţe mult prea evidente, ca între un incipit artificial exaltat şi restul de poveste.
Testul aparentei neglijenţe e greu de trecut pentru că relaţiile nu sunt făcute să fie organizate între coperte negre de agendă. Însă se impun o odă şi o încurajare tuturor celor neglijate- uneori nu e din prea puţină dragoste, ci din prea multă teamă. De a nu arde prea repede, de a nu exploata relaţia până la secătuire. Deci dintr-un devotament de-a-ndoaselea.
Celei care înşală
Se distinge dintr-o mie, după felul în care-şi parfumează indecenţa cu cele mai scumpe parfumuri. O poţi recunoaşte pentru că hainele nu-i sunt nici semn de cochetărie, dar nici n-o lasă indiferentă: servesc, însă, drept camuflaj al unui corp infidel.
Cea care înşală nu are nimic în comun cu prototipul curvei, al aventurierei sau al superficialei nestatornice.
Cea care înşală nu e o desfrânată, ci o răzvrătită, o disidentă care luptă împotriva nefericirii conjugale cu armele propriului sex şi e dispusă să-şi bifeze conştiinţa ca victimă colaterală.
Cea care înşală- şi o face cu toată dedicarea, cu tot ce presupune procesul, de la remuşcări, la sfâşieri interioare, la dileme şi nopţi nedormite, îndepărtări şi reveniri- rămâne o imorală. Imoralitatea ei are însă o aureolă de demnitate, impune un respect distant, pentru că se consumă în interiorul triunghiului amoros şi nu se lasă bruscată de privirile intruzive dinafară.
Cea care înşală n-o să fie niciodată pe deplin fericită- nici dimineaţa când işi maschează cearcănele, nici seara, căci simte mereu altă textură a cearşafului sub greutatea păcatului. Dar e infinit mai câştigată în bucăţi de fericire, faţă de cele care se complac în rutină sau în iubiri ce s-au stins. E de apreciat, pentru că prin dăruirea ei multiplă, rămâne o temerară căutătoare de fericire întreagă, la care noi, ceilalţi, uităm şi să mai sperăm.
Cea care înşală cu adevărat se dedublează până la schizoidie. E în stare să blameze amorurile clandestine, să le înfiereze pe metrese şi pe distrugătoarele de căsnicii, pentru a se bloca atunci când amantul îi aminteşte că şi ea se află în aceeaşi situaţie. “Cu tine e altceva” va replica, întotdeauna , scurt, de teamă să nu-şi amestece realităţile.
Cea care înşală e terfelită de dialectica “ori-ori-ului” şi pentru sfărâmarea ei interioară merită iertare, merită clemenţă, merită o reverenţă deferentă. Dar nu mai merită şi nu mai are cum să fie vreodată iubită. Nu din prejudecată, nu ca o răzbunare împotriva imoralităţii. Ci pentru că prin alegerea de a înşela îşi volumizează personalitatea, se virilizează prin curaj şi devine intimidantă. Poate fi admirată- aşa cum admiri o femeie de stat sau un geniu- dar nu iubită.
I se prelinge trădarea pe gene la fiecare clipire insinuantă şi-o recunoşti dintr-o mie. Felul hotărât în care stă picior peste picior, maniera de a vorbi în colţul gurii de parcă ar împărtăşi mereu mistere, te avertizează să te îndepărtezi, dacă vrei iubire.
