Pierdem timp. Ne irosim in expectativa ca si cum asteptarea n-ar fi tot evanescenta, ci s-ar acumula, cuantifica si ulterior transforma in extensie de viata, deci in castig. Ne-am obisnuit cu mirosul de dor, cu amagirea proiectiilor imaginare despre clipele in care, satui de jocuri, de teste, de acomodare cu celalalt, de pseudocunoastere, vom indrazni sa gustam incandescentul, combustia totala a sentimentelor. Nestiind ca din cenusa nu mai poti porni un foc de tabara, ca scrumul, oricat ai incerca, nu se converteste in flacara. Pentru ca, preludiul asta prelungit, nu e altceva decat consum, golire de continut si spontaneitate a viitoarei relatii, mucegaire a miezului. Spiritul precaut e prejudicios pentru ca te aduce fata in fata cu o poveste de dragoste sigura, dar sifonata, tocita la mansete, maculata, chiar, pe alocuri; oricum lipsita de stralucire si de noutate. Seaca. Uzata cu toate mijloacele si resursele imaginarului si oniricului.
august 30, 2008
Marginalizatul temporalitatii
Pentru ceilalti timpul are o alta dimensiune. Sau poate doar, sufar de mania persecutiei.
Am impresia ca timpul, si privilegiatii lui, pentru care isi domoleste curgerea mergand pana la atingerea unui echilibru perfect intre talerele eternitatii respectiv realitatii, adica la o dezirabila oprire, ma sfideaza fatis, fara retineri ori remuscari. Marginalizatul temporalitatii. Copilul naiv al duratelor. Prostu’ clasei cronologice. Stereotipiile devenite apanaj al Maretului Chronos se aplica, exclusiv, in cazul meu. Intransigenta, implacabilitatea, evanescenta si “tempus fugit-ul” raman enigme pentru cei din jurul meu, de parca ar fi, prin excelenta, himere ale propriei ratiuni debusolate.
Insusi ceaiul, pe care cu greu reusesc sa mi-l pregatesc dimineata si care, inevitabil ramane neatins, pe coltul mesei portocalii, conturand o placuta continuitate cromatica prin liniile de aceeasi culoare care accesorizeaza cana, isi rade sadic de brownianismul activitatilor mele. Il gasesc, invariabil cald, la intoarcerea acasa, de parca s-ar fi abstras in atemporal si n-ar fi suportat consecintele fizicii normale.O face intentionat, sa-mi demonstreze ca nu e imposibil, ca sunt un incapabil. Sa se razbune pentru ca l-am sedus si abandonat la crapatul zorilor. Ca l-am lasat intr-o expectativa dezabuzata, specifica domnisoarelor de secol XVIII.
…Sau poate doar, sufar de mania persecutiei, iar caldura deriva din vreo tainuita poveste de dragoste intre liniile canii si masa.
Dor de dor
Motto: “Pentru că există, uneori ridicată la rang de ordonanţă zeiască, şi puterea cruntă de a ne minţi chiar pe noi înşine. De-a ne spune, cu sufletele contorsionate de singurătate, că iubim, chiar şi când nu mai simţim niciun rest de fior.” (Alice Nastase)
Spune-i naivitate sau teama, strig-o cu dispret “Inertie”, “Reflex”, “Obisnuinta”. Alint-o cum vrei, fiindca e o senzatie care nu-si atrage respectul de pe urma unui nume consacrat in Breasla Trairilor, ci te inmarmureste o data ce o constientizezi.
In tot acest timp, am avut impresia denaturata ca nimic nu poate fi mai crunt si mai sfasietor decat despartirea. Asijderea, că asteptarea, suferinta, suspinul, rememorarea, reveria vizand reconcilierea sunt cele mai ascutite lame care par a compensa reprosurile tale repetate, razande ce-i drept, cu privire la asprimea saruturilor mele. In definitiv, ca nimic nu poate ustura mai tare decat iubirea neimplinita, că dragostea asta neimpartasita, pe care o declama deopotriva curvele si poetii, scenaristii materialisti si, in singuratate, machomenii introvertiti, are valentele apei oxigenate, picurata, strop cu strop, frizand machiavelismul, pe atriul si ventriculul unei inimi clocotind a sange albastru..de tristete. Nimic mai gresit.
Paroxismul durerii consta in a constientiza ca nu ti-a mai ramas nici macar asta. Nici macar suferinta din dragoste. Ca esti golit de emotie, ca ai ramas incremenit intr-o dimensiune care nu mai are nicio legatura cu realitatea, asemeni unei melodii blocate pe replay, careia nu-i mai constientizezi semnificatia, pentru ca se estompeaza in fundal, ajungand sa o ignori. Ca nu mai exista farama de rezonare fizica, intelectuala, spirituala sau de orice alta natura cu persoana responsabila de atatea nopti pierdute, de atata consum de imaginatie, de atata risipa de vise. Ca ramai fara argument justificator al boemelor depresii si nostalgii, ca nu mai ai pe cine sa invinuiesti pentru decaderea ta.
Si atunci ti se strange sufletul. Simti cum izvorul de apa oxigenata seaca, se epuizeaza si mai intelegi si ca, intre timp, devenisesi dependent de el, ca de o sursa de apa vie, că se transformase, intr-adevar, in oxigenul tau. Te apasa sentimentul instrainarii, ca si cum toate bunurile tale ar fi fost supuse aneantizarii, toata viata ta anterioara ar fi fost traversata de un cataclism care nu a mai lasat nimic in urma. Nici macar cenusa din care sa reconstruiesti. Esti nevoit sa te nasti din nou, sa o iei de la capat, fara a mai avea confortul obisnuintei, familiaritatii suferintei. Nu e nimic mai deprimant decat sa ramai fara dorinta ardenta de a o suna si a implora o sansa noua. E barbar sa te lipsesti de gandul obsesiv de a uita de tot intr-un sarut prelung. Frustrarea te copleseste, cand, aflat langa ea, ea care odinioara era Ea, iti autoimpui sa mai simti gustul frangerii. Cand cauti frenetic, dar in zadar, sclipirea hipnotizanta a privirii ei de altadata, vrand disperat sa te mai subjuge si azi, sa te pravaleasca in haul tribulaţiilor.
Abia acum intelegi ce inseamna sa te afunzi in singuratate si depresie. Cum e sa ramai fara nimic, fara himere la care sa te inchini, fara divinitati pe care sa le venerezi. Cat de apasatoare este povara reinventarii, cat de dificila si solicitanta e ipostaza de proto-sine. Cum e sa-ti fie dor de dor. Si atunci ai mai vrea sa levitezi in mijlocul tabieturilor sufletesti; atunci tanjesti dupa pendularea atemporala printre ramificatiile spinoase ale unei iubiri absconse.
