Pentru ceilalti timpul are o alta dimensiune. Sau poate doar, sufar de mania persecutiei.
Am impresia ca timpul, si privilegiatii lui, pentru care isi domoleste curgerea mergand pana la atingerea unui echilibru perfect intre talerele eternitatii respectiv realitatii, adica la o dezirabila oprire, ma sfideaza fatis, fara retineri ori remuscari. Marginalizatul temporalitatii. Copilul naiv al duratelor. Prostu’ clasei cronologice. Stereotipiile devenite apanaj al Maretului Chronos se aplica, exclusiv, in cazul meu. Intransigenta, implacabilitatea, evanescenta si “tempus fugit-ul” raman enigme pentru cei din jurul meu, de parca ar fi, prin excelenta, himere ale propriei ratiuni debusolate.
Insusi ceaiul, pe care cu greu reusesc sa mi-l pregatesc dimineata si care, inevitabil ramane neatins, pe coltul mesei portocalii, conturand o placuta continuitate cromatica prin liniile de aceeasi culoare care accesorizeaza cana, isi rade sadic de brownianismul activitatilor mele. Il gasesc, invariabil cald, la intoarcerea acasa, de parca s-ar fi abstras in atemporal si n-ar fi suportat consecintele fizicii normale.O face intentionat, sa-mi demonstreze ca nu e imposibil, ca sunt un incapabil. Sa se razbune pentru ca l-am sedus si abandonat la crapatul zorilor. Ca l-am lasat intr-o expectativa dezabuzata, specifica domnisoarelor de secol XVIII.
…Sau poate doar, sufar de mania persecutiei, iar caldura deriva din vreo tainuita poveste de dragoste intre liniile canii si masa.
