Seninatate

Seninatate. Asta e cuvantul care m-a caracterizat dupa fiecare constatare a unei stari de fapt care te priveste. Indiferent daca respectiva intelegere, revelatie-mai bine spus- ar fi fost imbucuratoare, exhilaranta, sau dimpotriva, sfasietoare, cu o putere de distructie morala fara precedent.

Aceeasi senzatie, desi seninatatea de azi e seninatatea paroxistica pentru ca poate, sfasierea a fost paroxistica. Nu, nu sufar, seninatatea inglobeaza orice alte sentimente. E seninatate si atat. Un fel de zambet tamp, pe un chip de-o regularitate infailibila, tamp la randu-i, tocmai prin perfectiunea de bibelou pe care o afiseaza.

Ai sfaramat cu tandretea unor degete care presara cubulete de vegeta in supa, orice speranta.Mi-ai demonstrat ca finalurile dulci-amarui, de film hollywoodian, in care dragostea e eternizata printr-un sarut Total, al iubirii care nu poate continua pentru ca e constransa de factori externi, dar care ramane, dainuie, exista ca un simbol sempitern sunt, de fapt puncte  ingrosate , bine strajuite si in niciun caz virgule care pot atrage oricand continuari; care sa completeze.

A fost ultima incercare, ultima proba desi eram cuprins dinainte de resemnare. Nu, nu e abandon, lasitate sau subestimare ci increderea in acelasi chemistry care a stat la baza relatiei noastre, la baza scrierilor mele despre tine.( As simti aici nevoia sa introduc un artificiu de metajurnal si sa ma intreb retoric: Oare la ce bun? Le vei citi vreodata? Le scriu pt ca tu sa le citesti, pentru ca eu sa ma descarc?) Le scriu pentru a consfinti o decizie pe care am luat-o, pentru a-i conferi greutate. E incheierea fireasca a unui ciclu, a unui segment mai degraba (asadar un traseu marginit, care nu se mai invarte in sine si nici nu poate continua la infinit.)

Te las sa pleci, te eliberez din mintea mea, am deschis larg portile gandului, am slabit stransoarea catuselor viselor mele. Pleaca! Zboara!  E in acelasi timp o rugaminte disperata si un imperativ vehement.

Ai uitat tot, ai uitat ca finalul n-a fost final, ci expectativa, ai uitat valentele ultimului salut, ai pierdut din vedere ca prin constientizarea acelui „noapte buna” in detrimentul clasicului „Adio” iti asumai rolul Penelopei si, o data asumat, trebuia sa devina a doua natura , nu sa-ti deschida apetitul pentru noi si noi ipostaze clasice pe care sa-ti doresti sa le imbraci. Rolul de femme fatale a aparut cu distanta de cateva secole (in sensul sau interiorizat rational) si nu, sub nicio forma nu trebuia sa devina o optiune.

Ai uitat….M-ai uitat. E timpul sa uit si eu. Am dat prea multe sanse continuitatii, e momentul sa nu mai fiu partinitor si sa acord cel putin la fel de multe uitarii. Acum….acum chiar e „Adio!”.

 

Labirint

Sunt pierdut in Dedalul Opac, cu doar un capat microscopic din firul Ariadnei, cu o ultima picatura din raul Lete, care,  lacrimată fiind pe fundul de clespidră ciobită e  supusa si ea, umila-mi ambrozie, evaporarii graduale. Pierdut in Labirintul Pierzaniei, regret cu planset acheronic trecutul trufas in care proiectam cu nonsalanta si naivitate o Ariadna irecuzabil dispusă unei constante “reîmpletiri a firului”

Oricum claustrofobic si hipertensiv, simt (inainte de a vedea) cum zidurile mocirloase ale labirintului capată unitate,se strâng, devin UNUL, ma incoltesc, mă inglobează,mă sufoca asemeni unui soi de nucleu noroios-vâscos in mijlocul mocirlei solidificate; ma pietrifică. Senzorialul e în sfârşit depăşit şi înlocuit de Perceptiv: dincolo de ZID, văd.

 

Prabuşit din propria-mi Rătacire, contemplu, cu gânduri efemere, Transientul

Metamorfoza unui print

Se dărâmă…caramizile sunt supuse unei evanescente subite. Caramizi sau carti de joc?! Caramizi sau fum comasat sub forma unei prisme, realitate sau proiectie a mintii sale, scut defensiv sau minciuna autoimpusa? Termeni, cuvinte, fleacuri!

Castelul sau de gheata se topeste treptat, se pierde in macrocosmos, se acopera cu oglinzi ce reflecta realitatea fara trucuri, fara cosmetizari, iar el, se mai impiedica inca de notiuni.

Baiatul asezat in genunchi in fata a ceea ce a fost o data usa-pavăză, bariera impotriva mediocritatii, fleacurilor cotidiene si grijilor nedemne de un print, isi freaca dezorientat ochii pe care odinioara ii credea de smarald.(Acum vede bine ca sunt niste simpli ochi verzi, chiar intunecati de povara pacatului, inexpresivi, comuni, supraevaluati) Propria reflectie in Oglinda Adevarului, il inspaimanta, il face sa tremure asemeni unui demon exorcizat.

Unde e el, Adoratul, care cucerea cerul printr-un suras, prin ce mod a reusit soarele sa evadeze din privirea lui, reluandu-si locul pe boltă, de ce raţiunea a deprins aptitudinea de a conştientiza falsitatea, nedreptatea, sincopele unei lumi, pana nu demult idealizate? Cand s-au desprins fragmente dintr-un suflet hiperprotejat ,permiţând accesul ispitelor, sorbindu-le veninul? Cand, si mai ales acest moment este important de stabilit, fisura sufleteasca, s-a transformat in gaura, in hău, în abis de-o permisivitate absoluta?Cand si cu ce drept?!

 

Pasii baiatulului, azi Prinţ al Noroiului, al Mizeriei, al Uitarii de Sine, nu mai pot supune timpul ca in trecut, acel trecut de care incearca nedisimulat sa se agate, nemaipăsându-i că asta, ar fi insemnat o injosire pt Baiatul de Ieri, răsfăţatul Succesului, amantul Sorţii Faste. Statutul ii îngăduia să trăiască doar prezentul, fără a-şi aminti vreo clipă de baza piramidei ascensionale, fără vreo temere legată de viitor. Stelele nu mai delimiteaza acum drumul, nu-i mai luminează calea, şi paşii rătăcesc confuzi fară să cunoască extremităţiile, fără a percepe avertismente cu privire la marginea prăpastiei.

           

            In mijlocul beznei, Providenţa se mai arată sub formă de şanse fulgurante. Dar el….se înstrâinează tot mai mult, pe Drumul Nemarcat al Decăderii, neputând să se smulgă din acest prezent haotic, resemnat cu privire la viitor. Ar vrea să plângă, ar vrea să se roage, să implore, să ceară ajutor însă nimeni nu l-a învăţat vreodată cum să o facă. Niciodată noţiunile nu i-au fost necesare. Mereu ascunse după Cortina Misterului, catalogate drept  arme periculoase la adresa personalităţii, ele sunt dorite cu ardoare tocmai acum, când îi e interzis să mai dorească, când totul îi este refuzat. Păstreaza Mentalitatea Veche ca pe un suvenir ştirbit pe alocuri, ca pe o amuletă amintindu-i de fericire (reală sau inchipuita?), neştiind că este de fapt o piedică de netrecut în calea reclădirii din temelii, a modului de viaţă.

Destinul i-a ales pecetea pentru viitor şi aceasta poartă însemnele ratării, uitării, singurătaţii, Eşecului Plenar.  Bietul Prinţ, e viitor stăpân al Nimicului, al Vidului, din cauza faptului că s-a autoproclamat mult prea devreme Rege Etern al Totului, pentru că a crezut orbeşte, cu privirea vizionară ascunsă în spatele smaraldului, în justeţea Vieţii.

            Castelul a dispărut complet, aerul e înăbuşit de praful cărămizilor spulberate ce se sedimentează treptat în scări regresive spre abis.

Domnisoarei Axonometrie

Domnisoarei axonometrie…(apelativ referitor la activitatea care banuiesc că te-ales, pe un fond arhetipal subconstient, pe care mi-ai explicat-o naiv, fara a-i constientiza coincidenta?!, ca fiind procedeul reprezentărilor pe un plan-planul meu in cazul de faţă-astfel încât să se obţină impresia realităţii)

 

 

Ţi-am dedicat deja prea multe rânduri…mult mai multe decât meriţi, oricum. Mult mai multe decât merită simulacrul nostru de idilă. Mă consolez, însă cu gândul că  a scrie despre tine, despre hilarul noi e doar o altă formă mascată a egoismului de care mă acuzai si pe care, socant sau nu, mi-l asum acum, mi-l asum cu mândrie. Nu e un egoism in sens curativ, nu am ce să defulez, am depăşit de mult etapa psiho-dramei. E o clarificare, un memento a ceea ce  a fost, conversatia conclusiva nepurtata (inca), punctul pus la rece.

Dacă vreo urmă de romantism mi-ar mai păta sufletul, aş afirma, resemnat că am simtit totuşi o variantă pozitivă de iubire, dragostea in sens stendhalian, cu teoria cristalizării pe fondul basmicelor mine din salzburg, caracterizată, largo senso, de adorarea, în persoana de alături a unor perfecţiuni inexistente, pe care le proiectezi mental şi cu care, in final, te împaci, privindu-le ca fireşti. Eu o sa fiu mai dur (nu ştiu faţă de care dintre noi):nu te-am iubit nicio secundă ci m-am iubit, am fost absorbit de prefecţiunile respective, tocmai pentru că reprezentau fârâme ale imaginaţiei mele, am simţit în cel mai profund spirit egotist, am iubit minciunile, cosmetizările, fanteziile…pentru că mi-au aparţinut în totalitate. Ori, de dragul armoniei nuanţelor, vorbim aici despre narcisism, un tip de iubire orientată spre sine chiar si atunci cand se răsfrânge asupra altora, însă nu categoria pe care, un Thomas D`Aquino spre exemplu ar clasifica-o drept pozitivă. Dincolo de filosofie…

Dincolo de iubire, dincoace de ură, dincolo de însemnătate, dincoace de indiferenţă, dincolo de ipocrizie recunosc că a existat undeva, ceea ce ar fi trebuit să rămână o bază stimulativă şi nu un galvanizator determinant, a existat conexiunea senzorială, telepatia dacă vrei…Am fost din nou un privilegiat, am avut norocul, ca atunci când asa-zisele perfecţiuni s-au pervertit într-atât incât hidoşenia lor să fie universal şi extrem de facil observată, să simt aproape simultan, cum din mine însumi creşte o bombă imaginară, explodând in lumea imaginară, clădită migălos anterior, univers asupra căruia a avut un efect invers, opus celui pe care l-ar avea in realitate-acela de înlăturare (si nu producere) a ceţii. Am fost norocosul care nu a rămas orbit, nici chiar de propriile proiecţii mentale, ci a fost capabil, ca imediat dupa apusul soarelui să deschidă, cât se poate de natural pleoapele sau să renunţe la ochelarii de soare care l-au protejat de orice fel de rană…Nici urmă de cicatrici la o privire in oglindă, îmbătrânire…da, însă la fel de sănătos ca înainte.

Meditam, deunăzi, la ceea ce îmi inchipui pentru moment a fi forma ideală de iubire, aceea în totalitate senzorială, para verbală si para intelectuală. Instinctuală poate, atunci când prin extrapolare, instinctul devine apanaj al sufletului nu al materialului. Mă întrebam dacă, „despuiat”  de raţiune şi de obiceiul de a-i analiza comparativ pe cei din jur aş mai fi putut să te iubesc. Categoric nu. Ştiu, vorbeam adesea, înverşunat chiar, de acel chemistry care ne leagă. Nici unul dintre noi, n-a avut însă perspicacitatea să constate că nu e nimic mai sistematizat, mecanizat şi mai consumator de raţiune, mai devorator de intelect, mai puţin imprevizibil decât chimia…Prea puţine i-au rămas secretele, oricât s-ar chinui savanţii să argumenteze contrariul. De ce , atunci când ecuaţia implică, nu două substanţe ci doi oameni, situaţia ar fi diferită? Te-am iubit-ce vulgară alăturare de termeni- raţional. Şi continui să o fac sau mai precis spus, să ştiu că aş putea să o mai fac. Pentru că aparenţele tale flamboiante (pentru a menţine linia arhitectonică a vocabularului) sunt singurele care mi-ar permite momentan, tentativele de desăvărşire a celuilalt, accesele de perfectizare. Ori imi iubesc, din nou, capacitatea de a proiecta ad infinitum iluzii, de a reclădi structuri perfecte pe realităţi mediocre ocultate de aparente stralucitoare?

            ….Te-am iubit rational. Te-as mai putea iubi rational.As mai putea iubi setul de standarde pe care le intrunesti cand esti privita dinafara. Ti-as spune cu naivitate ca te iubesc-punct, daca mi-ai interzice să te observ din alt unghi.

De ce te iubesc

Motto: “Iubirea nu e un targ: te iubesc pentru ca ma iubesti. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru ca te iubesc” (Liviu Rebreanu)

 

 

Ai plecat din cauza lipsei mele de extrovertire. Crezi ca m-ai fi iubit (nu ma hazardez, sa alipesc aici si adverbul cantitativ “mai mult”) sau macar, ai mai fi ramas, daca ti-as fi spus, complet aleator ca:

 

te iubesc fara de timp?

te iubesc pentru felul in care schitezi zambetul ala fortat si iti apleci capul, usor, pe spate, atunci cand razi din complezenta?

te iubesc pentru felul exuberant in care raspunzi la telefon, indiferent de stare?

te iubesc pentru combinatia de maturitate si copilarie, de joc si joaca, de responsabilitate si rasfat emanata?

te iubesc, aidoma, pentru asocierea de superficialitate si profunzime, de ambalaj impecabil, pretios cu un continut consistent si subtil, rafinat si sigur de sine?

te iubesc pentru capacitatea de a recupera gratuitatea; te iubesc, deci, pentru ca nu te-ar fi deranjat “sa te joci in balti”?

te iubesc pentru ca esti suficient de imperfecta incat sa te pot tachina, uneori?

te iubesc pentru ca esti rezistenta la tentativele mele minore de a-ti schimba, pe alocuri, gusturi sau vicii comportamentale?

 

te iubesc pentru felul in care transformi uimirea (chiar si atunci cand resortul ei e unul negativ, funest chiar) in bucurie?

te iubesc pentru visurile tale, pentru faptul ca mai ai inca disponibilitatea de a le proiecta; pentru ca desi ai putea poza lesne si justificat, intr-o printesa blazata continui sa ai aspiratiile unui cersetor insetat de lume, o lume care i-a fost prea mult timp ostila si inchisa?

te iubesc pentru idealurile tale romantice ( pledai pentru renuntarea la tot in favoarea povestii de dragoste, erai gata, cel putin declarativ, sa te acomodezi cu inospitabilitatea Grand Central Station-ului in cazul in care, trenul iubirii tale, ar fi stationat pentru vesnicie acolo)?

te iubesc pentru ca aceste convingeri impregnate, parca, de reminiscente literare sunt dublate, ocultate, aparate poate, de scutul de consumism, de o indarjire a pragmatismului?

 

te iubesc pentru ca asta, nu e nici pe departe o insiruire exhaustiva, ci dimpotriva, una impulsiva, si rapida; te iubesc pentru fondul plenipotent de justificari adunate pana acum?

te iubesc pentru ca nu am nevoie de justificare ca sa o fac?

te iubesc pentru ca as putea aduce adaugiri (nu doar textului, ci si fondului prealabil mentionat) in urma oricarei noi conversatii?

te iubesc oricum, ca atare te iubesc pentru ca nu e necesar sa intreprind procesul laborios al completarilor?

 

…ca:

 

urasc regulile gramaticale si, in pofida initialei constructii cauzal-interogative as fi simtit nevoia de “.” sau “!” la finele fiecarei fraze scrise anterior? Punct!

Perfectiune?!

Am trait prea mult timp cu senzatia ca perfectiunea echivaleaza cu dobandirea exhaustiva a iubirii tale; atat de mult timp incat senzatia a devenit dependenţă, nevoie resimtita la nivelul viscerelor.

M-am simtit, din prea multa dragoste, nevrednic de daruirea ta-asa cum crestinii veritabili se considera, indiferent de statura lor eclesiastica, infami de top, pacatosi de neiertat ce merita sa fie ocoliti de Generozitatea Absoluta, simtindu-se, iremediabil ,umili atunci cand constientizeaza ca parti atomice din aceasta s-au rasfrant asupra propriei fiinte. Ori, nu spunea Borges ca a te indragosti inseamna a crea o religie guvernata de un zeu failibil? Cu sau fara defecte incapsulate, zeul e tot zeu, iar tu ai fost divinitatea in fata careia traiam mereu necesitatea de a fi mai bun, insa intr-un sens pur profan si pragmatic. De a obtine reusita dupa reusita, trofeu dupa trofeu, de parca ai fi fost o imparateasa tiranica sau un duh pagan ce porunceau sa li se aduca jertfe. Faptul ca am inteles semiotica lui Eco (intr-o seara  ploioasa in care am sacrificat prilejul de a te tachina pentru ca umezeala iti distruge coafura studiata), devenea succes intrinsec intrucat transformam in medalie de validare personala chiar si cele mai marunte lucruri.

 

M-am metamorfozat, am atins culmi de perfectiune sau macar am dezvoltat cel mai complex set de calitati aflate undeva in proximitatea ei. Prea tarziu am inteles, in schimb, ca desavarsirea exclude sentimentul autentic. Ca singura ofranda pe care ti-ai fi dorit-o era tocmai orgoliul de a fi cel mai bun, deoarece nu mai lasa loc, nu mai lasa timp, nu mai lasa energie pentru actul de  a iubi in sine -innascut si incomensurabil mai dezvoltat, la cei care nu au ambitii de supraoameni.

Ca, in genere, ajung sa se iubeasca defectele si doar, se admira calitatile. Iar tu, traiai pe iubire.