Domnisoarei Axonometrie

Domnisoarei axonometrie…(apelativ referitor la activitatea care banuiesc că te-ales, pe un fond arhetipal subconstient, pe care mi-ai explicat-o naiv, fara a-i constientiza coincidenta?!, ca fiind procedeul reprezentărilor pe un plan-planul meu in cazul de faţă-astfel încât să se obţină impresia realităţii)

 

 

Ţi-am dedicat deja prea multe rânduri…mult mai multe decât meriţi, oricum. Mult mai multe decât merită simulacrul nostru de idilă. Mă consolez, însă cu gândul că  a scrie despre tine, despre hilarul noi e doar o altă formă mascată a egoismului de care mă acuzai si pe care, socant sau nu, mi-l asum acum, mi-l asum cu mândrie. Nu e un egoism in sens curativ, nu am ce să defulez, am depăşit de mult etapa psiho-dramei. E o clarificare, un memento a ceea ce  a fost, conversatia conclusiva nepurtata (inca), punctul pus la rece.

Dacă vreo urmă de romantism mi-ar mai păta sufletul, aş afirma, resemnat că am simtit totuşi o variantă pozitivă de iubire, dragostea in sens stendhalian, cu teoria cristalizării pe fondul basmicelor mine din salzburg, caracterizată, largo senso, de adorarea, în persoana de alături a unor perfecţiuni inexistente, pe care le proiectezi mental şi cu care, in final, te împaci, privindu-le ca fireşti. Eu o sa fiu mai dur (nu ştiu faţă de care dintre noi):nu te-am iubit nicio secundă ci m-am iubit, am fost absorbit de prefecţiunile respective, tocmai pentru că reprezentau fârâme ale imaginaţiei mele, am simţit în cel mai profund spirit egotist, am iubit minciunile, cosmetizările, fanteziile…pentru că mi-au aparţinut în totalitate. Ori, de dragul armoniei nuanţelor, vorbim aici despre narcisism, un tip de iubire orientată spre sine chiar si atunci cand se răsfrânge asupra altora, însă nu categoria pe care, un Thomas D`Aquino spre exemplu ar clasifica-o drept pozitivă. Dincolo de filosofie…

Dincolo de iubire, dincoace de ură, dincolo de însemnătate, dincoace de indiferenţă, dincolo de ipocrizie recunosc că a existat undeva, ceea ce ar fi trebuit să rămână o bază stimulativă şi nu un galvanizator determinant, a existat conexiunea senzorială, telepatia dacă vrei…Am fost din nou un privilegiat, am avut norocul, ca atunci când asa-zisele perfecţiuni s-au pervertit într-atât incât hidoşenia lor să fie universal şi extrem de facil observată, să simt aproape simultan, cum din mine însumi creşte o bombă imaginară, explodând in lumea imaginară, clădită migălos anterior, univers asupra căruia a avut un efect invers, opus celui pe care l-ar avea in realitate-acela de înlăturare (si nu producere) a ceţii. Am fost norocosul care nu a rămas orbit, nici chiar de propriile proiecţii mentale, ci a fost capabil, ca imediat dupa apusul soarelui să deschidă, cât se poate de natural pleoapele sau să renunţe la ochelarii de soare care l-au protejat de orice fel de rană…Nici urmă de cicatrici la o privire in oglindă, îmbătrânire…da, însă la fel de sănătos ca înainte.

Meditam, deunăzi, la ceea ce îmi inchipui pentru moment a fi forma ideală de iubire, aceea în totalitate senzorială, para verbală si para intelectuală. Instinctuală poate, atunci când prin extrapolare, instinctul devine apanaj al sufletului nu al materialului. Mă întrebam dacă, „despuiat”  de raţiune şi de obiceiul de a-i analiza comparativ pe cei din jur aş mai fi putut să te iubesc. Categoric nu. Ştiu, vorbeam adesea, înverşunat chiar, de acel chemistry care ne leagă. Nici unul dintre noi, n-a avut însă perspicacitatea să constate că nu e nimic mai sistematizat, mecanizat şi mai consumator de raţiune, mai devorator de intelect, mai puţin imprevizibil decât chimia…Prea puţine i-au rămas secretele, oricât s-ar chinui savanţii să argumenteze contrariul. De ce , atunci când ecuaţia implică, nu două substanţe ci doi oameni, situaţia ar fi diferită? Te-am iubit-ce vulgară alăturare de termeni- raţional. Şi continui să o fac sau mai precis spus, să ştiu că aş putea să o mai fac. Pentru că aparenţele tale flamboiante (pentru a menţine linia arhitectonică a vocabularului) sunt singurele care mi-ar permite momentan, tentativele de desăvărşire a celuilalt, accesele de perfectizare. Ori imi iubesc, din nou, capacitatea de a proiecta ad infinitum iluzii, de a reclădi structuri perfecte pe realităţi mediocre ocultate de aparente stralucitoare?

            ….Te-am iubit rational. Te-as mai putea iubi rational.As mai putea iubi setul de standarde pe care le intrunesti cand esti privita dinafara. Ti-as spune cu naivitate ca te iubesc-punct, daca mi-ai interzice să te observ din alt unghi.