O zi. O zi ca oricare alta dar in care, la plecarea de acasa abandonezi automatismele. Esarfa de ceata si fum (pe care oricum o purtai anapoda , acoperindu-ti cu ea ochii) nu mai e la moda. Uit-o în dulap, măcar azi. Încearcă asta măcar o zi, experimentează, priveşte cu atenţie în jur.
Atâtea fulguraţii cu privire la nedreptatea vieţii, pe care încerci oricum să le alungi şi gesticulezi cvasidisperat in aer, incercand să risipeşti gandurile profunde ca pe un ţânţar care bâzâie obsesiv. Superficialitatea (şi indiferenţa-apanajul ei prin excelenţă, formă de mistică inferioară) te-au salvat întotdeauna, au „reglat conturile” au fost alibi-ul perfect pentru a te eschiva de la jocul cautarii labirintice (un fel de v-ati ascusea, cu denumire pompoasa). Tu-Intrinsecul- mijteşti iar Explicaţiile-deja imateriale, imperceptibile- se ascund(mai era nevoie?!).
Acum superficialitatea s-a plictisit de tine, cautându-şi alţi adepţi, mai ofertanţi încă neiniţiaţi şi -ce nedrept- nu te abandoneaza pur şi simplu, pe o cale neutră, nu te lasă să alegi, ci te împinge brutal, te îmbranceşte într-un Abysus, in Praecipitium Profunditatis.
Şi deodată incepi să Vezi, imaginile, cuvintele, gândurile capătă Sens. Dar o dată cu aceasta Nouă Ordine Senzorială, înţelegerea devine echivalentul dramei.
Te opreşti şi observi din colţul tău privilegiat, persoanele care-ti traverseaza covorul impletit din priviri analitice. Fiecare individ -mai drept decât tine, mai pur, mai vrednic si totuşi mai chinuit de nesansa.
Imagineaza-ţi acum Apocalipsul-o stancă inaltă, care se crapa brusc, se fisureaza in toate parţile si pui de reptile, de şopârle, de balauri mitici care hibernau acolo dinainte de Istorie ies prin faliile create, urland, deschizând si inchizând ameninţator gurile lor gri-cenuşii-verzui, înveninând aerul cu limba lor movulie. Cum? Imaginea nu-ţi e familiară? E chiar sufletul tau în clivaj, în momentul în care conştientizează că Privilegiile nu sunt ceva universal şi unanim, că legea compensaţiei nu se aplică în cazul tuturor, că nenorocirea nu vine in tranşe, in rate, ci, asupra unora se abate toată o dată. Si e vina ta, exclusiv a ta. Stiai prea bine, ca nimic nu se risipeste, ci se redistribuie si totusi tu, ti-ai refuzat portia de nenorocire aferentă. Cine ştie câţi sunt ca tine?Oameni-ricoseu, care nu-si poarta crucea ci ii osandesc pe altii la pedeapsa dubla.
Te consoleaza gândul că poate, intr-o existenţă ulterioară vor fi desăvârşiţi, vor avea bogăţii infinite, că vor fi eternizaţi în perfecţiune-aşa cum propovaduiesc de veacuri religiile? Află că nu e normal. Va exista, fireşte o clemenţă suplimentară pentru cei care au fost năpăstuiţi in intervalul de pregatire pt Vesnicie, dar poate că nu suficientă. E oare remisibil să urăscă, să se afunde în plăcerile lumii materiale, deci sa recuze realitatea prin tot soiul de tertipuri autodestructive in condiţiile în care, altminteri, luciditatea le-ar lumina calea spre un Iad pamantesc? Cum să viseze la ascensiune, la ridicarea din acest Infern, dacă nu au primit nici o arvună, dacă-pe lângă publicitatea ambigua, care promova un Eden luxuriant- nu au fost implicaţi intr-un sistem de sampling, nu au primit nici o mostra concretă şi mai ales, personala a ceea ce va fi? Si tu…care găseşti-chiar fără să cauţi-dovezi supraelocvente, continui să treci impasibil pe lângă ele, să le recunoşti şi să fi recunoscător dar numai la nivel mental. În fapt, rămâi un nemernic, un nevrednic, un parazit dezorientat căruia, fără aceste ajutoare constante i-ar fi imposibil să subziste.
Auzi iar un râs grotesc si fals, cum te izbeşte cu ecoul lui şi te avertizează: „Teme-te!!”. Aleargă în căutarea unui clopot de sticlă sub care să te ascunzi pentru totdeauna, care să-ţi servească drept pavăză. Privilegiile vor deveni săgeţi, mansuetudinea cu care eşti privit şi tratat acum, se va transforma intr-o ură punitivă. Teme-te.
