Am fortat nenumarate turnuri de poveste, in speranta ca, finalmente, vor ajunge-asemeni jocurilor cu drumuri serpuite din revistele copilariei-la usa care ascunde happy ending-ul visat. Si-am renuntat subit. Am trasat un X mare deasupra jocului ca un infant enervat ca nu-i reuseste. Am mototolit revista si-am aruncat-o, dezordonat din fire, intr-un colt. N-am facut curatenie imediat-nu mi sta in obicei. Am lasat praful sa se astearna, mi-am vazut mai departe de treburi, am ignorat hartia care-mi parazita, imi „impura“ camera. Uitasem de ea complet. Nu reprezenta nici cel mai mic obstacol in calea fericirii mele nou dobandite, in calea iluzoriei libertati totale de simtire. Uitasem de ea, uitasem de tine, uitasem ,in cele din urma, tot. Ma resemnasem cu gandul la anii pierduti, la sentimentele consumate (care, am eu credinta nestramutata, sunt mai indaratnice decat neuronii in ceea ce priveste refacerea, deci o data ce se irosesc, pierdute fi-vor pe veci). Nu-mi mai parea rau nici de tusul folosit trasand ad infinitum trasee printre liniile serpuite. Pe varii alte planuri, trecutul era compensat si asta mi-a fost, pentru o perioada, de ajuns.
Apoi, mai mult intr-o explozie de exuberanta derivata din starea de plutire interioara recent dobandita (o data degrevat de povara), am sutat in bila de hartie prafuita nazuind s-o proptesc in cosul de gunoi. N-am fost niciodata bun la fotbal, totusi. N-am facut nici acum exceptie, iar sutul caraghios a reusit doar sa desfaca ghemul de celuloza si sa-mi permita sa zabovesc cu ochii pe labirintul ludic ce, candva, mi-era supapa de existenta.
Si-atunci..l-am cam batut pe Proust la analepse, crede-ma.(din moment ce tot un soi de victorie e si asta, poate ca, as fi fost pana la urma un fotbalist performant).
Imi pot aminti de tine o curba, un triunghi, o nota in gama minora, un vers dintr-o melodie, un personaj dintr-o carte, o domnisoara din peisajul monden, un rol bine jucat (atat pentru ce vrea sa transmita cat si doar pentru ca, e un rol bine jucat, iar tu excelai la capitolul asta, tehnic-actoricesc). Oricum, raman adesea blocat in reverie si, tot adesea, iti simt nefericirea. N-o nega. Chemistryul -da, vesnicul- mai are ecouri muribunde.
Uneori drama ta ma bucura, sunt om si nu ma absolv in niciun fel de carentele tipice umanitatii. Razbunarea implacabila a sortii ma fericeste, imi creste ego-ul pentru cateva clipe evanescente si-mi parfumeaza existenta cu amagirea de mosc si ienibahar a dreptatii. Apoi, ma simt intotdeauna vinovat. Nu pentru gandurile viciate, ci pentru ca, nu mai sunt acolo, desenand ca un robotel obsedat drumulete spre pseudofericire. Cumva senzorial stiu ca asta iti dadea putere. Te hraneai din veneratia mea, din incercarile mele si o data stopate, ti-am anulat singura sursa de putere. Nu mai fascinezi, nu mai poti erija in seducatoarea distanta, nu mai dau doi bani –nici eu si implicit nici ceilalti, epigonii- pe fasoanele tale de flegmatica superioara si selectiva. Le mai etalezi, oare?
As mai schita, din mila, niste dungi prin incurcatura de drumuri. Doar cat sa te ridici putin din decadere. Nu pot suporta imaginea asta de soclu spart pe care o am cand ma gandesc la tine. Te-am iubit, doar. Iti mai aduci aminte de scara iubirii camilpetresciene, din scoala? Iubesti mai intai din mila, apoi din indatorire, din duiosie, din orgoliu si din dorinta de a face persoana de langa tine fericita. Cred ca eu, am parcurs-o in sens invers. Mi-a mai ramas doar mila. Mila de tine si mila de mine, de cel care am fost candva, de cel care sunt acum, in momentele in care as vrea din nostalgie, sa ma asez la birou cu o penita in mana, furnizandu-ti ambrozie prin sacrificiul, tacit, de sine. Niciodata n-am sa mai gasesc, insa , puterea si dispozitia de a ma ipostazia intr-un constinciios desenator de drumuri.
