fragment

[…]

“-Dacă te-ar mai iubi, ar crede în şuşotelile prietenilor care clamează în deşert supremaţia livrească a poveştii voastre. Prea mult trăiţi într-un scenariu dinainte anticipat- cu aşteptare, nepotrivire de timp şi spaţiu şi doar câteva fulguraţii în care, în sfărşit, vi se pare că totul în jur e coerenţă şi sincron, muzică şi artificii. Apoi, iar depărtare şi ruptură definitivă. Revenirea spectaculoasă e următorul capitol în morfologie.”

 

-E un individ bizar şi am ajuns să-i ador tocmai nebunia asta ciudată. Dar mă sperie faptul că tocmai acum, când totul indică concordanţă şi lipsă de obstacole, îşi va da măsura imprevizibilului. Mă pot aştepta la orice lovitură de teatru, la orice dezertare. Oricât de mult mi-aş dori să ma surprindă prin consecvenţă.

 

-N-are să cânte un imn al credinţei în faţa unui templu prea ades şi prea public profanat, fii realistă.

 

-Aş vrea să bea. Să se înece în absint într-o noapte incertă de toamnă. Să plece înspre casa mea şi să se oprească în barul dinainte. Să ia petice din obscurul de noapte pătimaşă al locantei şi să acopere cu ele fiecare cicatrice a refuzului, a abandonului, a apropos-ului, a atingerii de altul. Şi-apoi să urce greu, pe bâjbâite, în apartamentul meu. Să privim noaptea densă de sus, într-un acces de orbire purificatoare.

 

-E prea tîrziu. A avut prea ades privirea lucidă, pasul încet şi simţurile mustind a aşteptare când dădea târcoale casei tale, din oraşul despărţirii voastre. A irosit prea multă imaginaţie ca să-şi ridice autostrăzi de pretexte ce-l duceau acolo. A auzit de prea multe ori zgomotul de tocă mortuară al unei porti închise în viteză. Absintul n-o să înlăture sentimentul greţos al deja-vu-ului.

[…]”