Pledoarie
De-a lungul timpului, am fost acuzat adesea (cel mai vehement aici) că tipul de scriitură de care mă simt cel mai apropiat e prea neinteligibil, prea calofil, prea artificial, prea idealizat, prea anacronic cu timpurile în care sa-ţi bagi oralitatea la fiecare 2 cuvinte reprezintă dovada supremă de autenticitate şi deci, de ancorare în actualitate. Sigur, majoritatea celor care lansează astfel de afirmaţii nu ştie cum îmi trăiesc poveştile, relaţiile sau, cel puţin, care mi-e discursul oral ca să mă poată acuza de preţiozitate căutată (şi nu, cel mult, involuntară). Altminteri, nu simt că profilul scriiturii promovate aici m-ar epuiza în vreun fel, ci doar că îmi e întâi de toate, cel mai drag la lectură şi abia apoi la scris.
Toată introducerea pentru un link de savurat, foarte drag, deci, la lectură. Există zile şi cel mai adesea nopţi când foamea de anumite stări mi-o potolesc cel mai sigur cu autori ca Andrei şi abia într-un plan secundar cu poezie sau romane celebre.
La bună lectură!
