Marţi, înaintea lipsei de măsură
Vizibil supărat şi neputincios în faţa situaţiei, te anunţă că s-a îndrăgostit de altcineva. Reacţionezi cu decenţa cu care ai accepta înştinţarea şefului că de la data de întâi a lunii veţi înceta colaborarea.
Cel puţin astfel decurg lucrurile într-una dintre scenele peliculei „Marţi, după Crăciun”. Soţul e ruşinat, resemnat, afectat de nimicnicia adulterului în care lâncezeşte deja de o bună bucată de vreme, dar conştient că nu poate remedia situaţia. Soţia încornorată îi acceptă explicaţiile, dar dă dovadă de un calm dispreţuitor. Aproape că te face să-ţi doreşti să fii un păpuşar violent şi să-i arcuieşti palma spre obrazul netrebnicului. Sigur, ulterior situaţia degenerează, iar calmul chiar e defulat într-o izbucnire haotică a femeii. Scena mă interesează, însă, pană la acest moment.
Lipsa de măsură atunci când se pune punct într-o manieră civilizată, când circumstanţele sunt explicate clar şi asumate cu modestie, nu mi se pare justificată nici de încărcătura emoţională, nici de promisiunile iniţiale, nici de încrederea în contracte sociale sau jurăminte „până când moartea ne va despărţi”. E naiv să-ţi imaginezi că o dată ce promiţi, chiar şi fară binecuvântarea bisericii, că vei fi alături la bine şi la rău, textul astă tradiţional va acţiona ca o mantră şi te va proteja de toate ispitele şi de tot neprevăzutul dinafară. La fel de improbabil mi se pare ca o bucată de metal afişată ostentativ pe deget să acţioneze ca un inhibitor în slujba fidelităţii, asemeni unui leucoplast pe care părinţii îl aplică bebeluşilor pentru a nu-şi mai suge degetul.
Sentimentele se nasc şi mor fără vreun gând deliberat. De aceea mi-e greu să înţeleg apetenţa unora pentru scandal şi dramă atunci când sunt anunţaţi tranşant, înainte de a deveni batjocura şi subiectul de bârfă al anturajului, că în relaţie a intervenit o terţă persoană, iar la mijloc nu e doar sex, aventură sau experiment, ci dragoste. Fiecare individ şi-a clădit viaţa din poveşti suprapuse, din iubiri care se încheie şi încep când te aştepţi mai puţin, deci ar trebui să poată concepe involuntarul situaţiei. Îndrăgostirea asta cu miasmă de adulter nu e sfidare ci spontaneitate, indiferent de vârstă sau de seriozitatea angajamentului anterior.
Fireşte, suferinţa nu poate fi diminuată dacă priveşti lucrurile astfel. Dar nici tînguirea publică nu va readuce vreodată dragostea în cuplu. Combustia, plânsul, defularea îşi au locul cel mai potrivit în intimitate, dacă oricum nu pot schimba nimic. În plus, controlul de sine asigură distincţie şi lasă loc de „bună ziua” sfredelitor pentru percepţia celuilalt.
Eu, unul, aş alege oricând finalul cinic-clişeic de relaţie, superioritatea forţată a corporatistului demis: „E decizia ta şi bănuiesc că ai cântărit-o cu atenţie. Mulţumesc pentru momentele bune şi succes mai departe”. Am dreptul să sufăr şi să înfierez în singurătate, dar nu şi căderea să-mi ies din minţi în faţa unei persoane care mi-a mărturisit onest problema, dovenindu-mi astfel că mă respectă.
