Se dărâmă…caramizile sunt supuse unei evanescente subite. Caramizi sau carti de joc?! Caramizi sau fum comasat sub forma unei prisme, realitate sau proiectie a mintii sale, scut defensiv sau minciuna autoimpusa? Termeni, cuvinte, fleacuri!
Castelul sau de gheata se topeste treptat, se pierde in macrocosmos, se acopera cu oglinzi ce reflecta realitatea fara trucuri, fara cosmetizari, iar el, se mai impiedica inca de notiuni.
Baiatul asezat in genunchi in fata a ceea ce a fost o data usa-pavăză, bariera impotriva mediocritatii, fleacurilor cotidiene si grijilor nedemne de un print, isi freaca dezorientat ochii pe care odinioara ii credea de smarald.(Acum vede bine ca sunt niste simpli ochi verzi, chiar intunecati de povara pacatului, inexpresivi, comuni, supraevaluati) Propria reflectie in Oglinda Adevarului, il inspaimanta, il face sa tremure asemeni unui demon exorcizat.
Unde e el, Adoratul, care cucerea cerul printr-un suras, prin ce mod a reusit soarele sa evadeze din privirea lui, reluandu-si locul pe boltă, de ce raţiunea a deprins aptitudinea de a conştientiza falsitatea, nedreptatea, sincopele unei lumi, pana nu demult idealizate? Cand s-au desprins fragmente dintr-un suflet hiperprotejat ,permiţând accesul ispitelor, sorbindu-le veninul? Cand, si mai ales acest moment este important de stabilit, fisura sufleteasca, s-a transformat in gaura, in hău, în abis de-o permisivitate absoluta?Cand si cu ce drept?!
Pasii baiatulului, azi Prinţ al Noroiului, al Mizeriei, al Uitarii de Sine, nu mai pot supune timpul ca in trecut, acel trecut de care incearca nedisimulat sa se agate, nemaipăsându-i că asta, ar fi insemnat o injosire pt Baiatul de Ieri, răsfăţatul Succesului, amantul Sorţii Faste. Statutul ii îngăduia să trăiască doar prezentul, fără a-şi aminti vreo clipă de baza piramidei ascensionale, fără vreo temere legată de viitor. Stelele nu mai delimiteaza acum drumul, nu-i mai luminează calea, şi paşii rătăcesc confuzi fară să cunoască extremităţiile, fără a percepe avertismente cu privire la marginea prăpastiei.
In mijlocul beznei, Providenţa se mai arată sub formă de şanse fulgurante. Dar el….se înstrâinează tot mai mult, pe Drumul Nemarcat al Decăderii, neputând să se smulgă din acest prezent haotic, resemnat cu privire la viitor. Ar vrea să plângă, ar vrea să se roage, să implore, să ceară ajutor însă nimeni nu l-a învăţat vreodată cum să o facă. Niciodată noţiunile nu i-au fost necesare. Mereu ascunse după Cortina Misterului, catalogate drept arme periculoase la adresa personalităţii, ele sunt dorite cu ardoare tocmai acum, când îi e interzis să mai dorească, când totul îi este refuzat. Păstreaza Mentalitatea Veche ca pe un suvenir ştirbit pe alocuri, ca pe o amuletă amintindu-i de fericire (reală sau inchipuita?), neştiind că este de fapt o piedică de netrecut în calea reclădirii din temelii, a modului de viaţă.
Destinul i-a ales pecetea pentru viitor şi aceasta poartă însemnele ratării, uitării, singurătaţii, Eşecului Plenar. Bietul Prinţ, e viitor stăpân al Nimicului, al Vidului, din cauza faptului că s-a autoproclamat mult prea devreme Rege Etern al Totului, pentru că a crezut orbeşte, cu privirea vizionară ascunsă în spatele smaraldului, în justeţea Vieţii.
Castelul a dispărut complet, aerul e înăbuşit de praful cărămizilor spulberate ce se sedimentează treptat în scări regresive spre abis.
