Dialog cu un om-mare.

-“Mie, marea mi se pare mai spectaculoasa atunci cand ingheata. E, diferita, mai sincera, mai transparenta. Nu ma narcotizeaza briza de sare si alge, aroma de nisip ud si praf de soare. “

 

-“Aiurea, iti place marea inghetata pentru ca e o reificare a interiorului tau. Esti glacial, organic glacial, si n-am cum sa schimb asta. Dar nici n-am cum sa ma obisnuiesc.

Eu am nevoie de mare cu toata frivolitatea sa estivala: cu agitatia si zambetele lubrice, cu zile lichefiate de soare si nopti dionisiace. Ii iubesc parfumul de abandon irational, cu note medii de experiment, nepasare si tradare.”

 

-“Nici tu nu stii ce vrei. Esti indragostita de dragoste, esti indragostita de libertate? De ce nu le poti percepe decat separat? Trenul spre mare pleaca la miez de noapte. Vei ajunge pe plaja si vei fi fi libera. Uite, te iubesc suficient incat sa-ti inteleg nevoia de flirt cu inadmisibilul, cu impardonabilul. Poarta-te ca un copil rasfatat, cucereste, sedu, exulta. Si intoarce-te mare. Om mare.”

 

-“De-asta mi-e teama. Sa nu ma intorc om-mare. Pentru ca as fi mare de vara, cu je m’en fiche-ismul aferent.

Nu-mi vei lipsi, M., asculta. Marea, ma iubeste la randul ei. Nu ma va lasa sa simt gustul de dor si imi va scoate mereu, in cale, solutiile pentru a-l alunga de pe buzele mele arse. Vino si tu! (sau te uit, mi-e teama ca te uit)“

 

-„Nu insista. Uita de tine, ignora-ma pe mine. Nu-ti cer sa-mi murmuri numele in zefir purtator de chemari. Nu am pretentia sa scrutezi orizontul spre inapoi. Nu vreau sa-mi desenezi chipul in nisip, asemeni femeii lui Paler care reinventeaza arta.  Dar intoarce-te negresit, cand suna a final, vacanta sinelui. Promiti?”

 

-“Fac legamant pe scoici si raze, pe valurile care, cu toata miscarea lor aparenta, raman mereu egale cu sine, constante, aceleasi. Ca mine, M.”

 

 

 

Vezi? 

Marea ramane, fara indoiala, mai spectaculoasa atunci cand ingheata.

E diferita, mai sincera, mai transparenta.

Nu narcotizeaza. Nu creeaza dependenta.

Nu altereaza.

Seninatate

Seninatate. Asta e cuvantul care m-a caracterizat dupa fiecare constatare a unei stari de fapt care te priveste. Indiferent daca respectiva intelegere, revelatie-mai bine spus- ar fi fost imbucuratoare, exhilaranta, sau dimpotriva, sfasietoare, cu o putere de distructie morala fara precedent.

Aceeasi senzatie, desi seninatatea de azi e seninatatea paroxistica pentru ca poate, sfasierea a fost paroxistica. Nu, nu sufar, seninatatea inglobeaza orice alte sentimente. E seninatate si atat. Un fel de zambet tamp, pe un chip de-o regularitate infailibila, tamp la randu-i, tocmai prin perfectiunea de bibelou pe care o afiseaza.

Ai sfaramat cu tandretea unor degete care presara cubulete de vegeta in supa, orice speranta.Mi-ai demonstrat ca finalurile dulci-amarui, de film hollywoodian, in care dragostea e eternizata printr-un sarut Total, al iubirii care nu poate continua pentru ca e constransa de factori externi, dar care ramane, dainuie, exista ca un simbol sempitern sunt, de fapt puncte  ingrosate , bine strajuite si in niciun caz virgule care pot atrage oricand continuari; care sa completeze.

A fost ultima incercare, ultima proba desi eram cuprins dinainte de resemnare. Nu, nu e abandon, lasitate sau subestimare ci increderea in acelasi chemistry care a stat la baza relatiei noastre, la baza scrierilor mele despre tine.( As simti aici nevoia sa introduc un artificiu de metajurnal si sa ma intreb retoric: Oare la ce bun? Le vei citi vreodata? Le scriu pt ca tu sa le citesti, pentru ca eu sa ma descarc?) Le scriu pentru a consfinti o decizie pe care am luat-o, pentru a-i conferi greutate. E incheierea fireasca a unui ciclu, a unui segment mai degraba (asadar un traseu marginit, care nu se mai invarte in sine si nici nu poate continua la infinit.)

Te las sa pleci, te eliberez din mintea mea, am deschis larg portile gandului, am slabit stransoarea catuselor viselor mele. Pleaca! Zboara!  E in acelasi timp o rugaminte disperata si un imperativ vehement.

Ai uitat tot, ai uitat ca finalul n-a fost final, ci expectativa, ai uitat valentele ultimului salut, ai pierdut din vedere ca prin constientizarea acelui „noapte buna” in detrimentul clasicului „Adio” iti asumai rolul Penelopei si, o data asumat, trebuia sa devina a doua natura , nu sa-ti deschida apetitul pentru noi si noi ipostaze clasice pe care sa-ti doresti sa le imbraci. Rolul de femme fatale a aparut cu distanta de cateva secole (in sensul sau interiorizat rational) si nu, sub nicio forma nu trebuia sa devina o optiune.

Ai uitat….M-ai uitat. E timpul sa uit si eu. Am dat prea multe sanse continuitatii, e momentul sa nu mai fiu partinitor si sa acord cel putin la fel de multe uitarii. Acum….acum chiar e „Adio!”.

 

Domnisoarei Axonometrie

Domnisoarei axonometrie,*

 

 

Ţi-am dedicat deja prea multe rânduri.Mult mai multe decât meriţi, oricum. Mult mai multe decât merită simulacrul nostru de idilă. Mă consolez, însă cu gândul că  a scrie despre tine, despre hilarul noi e doar o altă formă mascată a egoismului de care mă acuzai si pe care, socant sau nu, mi-l asum acum, mi-l asum cu mândrie. Nu e un egoism in sens curativ, nu am ce să defulez, am depăşit de mult etapa psiho-dramei. E o clarificare, un memento a ceea ce  a fost, conversatia conclusiva nepurtata (inca), punctul pus la rece.

Dacă vreo urmă de romantism mi-ar mai păta sufletul, aş afirma, resemnat că am simtit totuşi o variantă pozitivă de iubire, dragostea in sens stendhalian, cu teoria cristalizării pe fondul basmicelor mine din salzburg, caracterizată, largo senso, de adorarea, în persoana de alături a unor perfecţiuni inexistente, pe care le proiectezi mental şi cu care, in final, te împaci, privindu-le ca fireşti. Eu o sa fiu mai dur (nu ştiu faţă de care dintre noi): nu te-am iubit nicio secundă ci m-am iubit, am fost absorbit de prefecţiunile respective, tocmai pentru că reprezentau fârâme ale imaginaţiei mele, am simţit în cel mai profund spirit egotist, am iubit minciunile, cosmetizările, fanteziile pentru că mi-au aparţinut în totalitate. Ori, de dragul armoniei nuanţelor, vorbim aici despre narcisism, un tip de iubire orientată spre sine chiar si atunci cand se răsfrânge asupra altora, însă nu categoria pe care, un Thomas D`Aquino spre exemplu ar clasifica-o drept pozitivă. Dincolo de filosofie…

Dincolo de iubire, dincoace de ură, dincolo de însemnătate, dincoace de indiferenţă, dincolo de ipocrizie recunosc că a existat undeva, ceea ce ar fi trebuit să rămână o bază stimulativă şi nu un galvanizator determinant, a existat conexiunea senzorială, telepatia dacă vrei. Am fost din nou un privilegiat, am avut norocul, ca atunci când asa-zisele perfecţiuni s-au pervertit într-atât incât hidoşenia lor să fie universal şi extrem de facil observată, să simt aproape simultan, cum din mine însumi creşte o bombă imaginară, explodând in lumea imaginară, clădită migălos anterior, univers asupra căruia a avut un efect invers, opus celui pe care l-ar avea in realitate-acela de înlăturare (si nu producere) a ceţii. Am fost norocosul care nu a rămas orbit, nici chiar de propriile proiecţii mentale, ci a fost capabil, ca imediat dupa apusul soarelui să deschidă, cât se poate de natural pleoapele sau să renunţe la ochelarii de soare care l-au protejat de orice fel de rană. Nici urmă de cicatrici la o privire in oglindă, îmbătrânire, da, însă la fel de sănătos ca înainte.

Meditam, deunăzi, la ceea ce îmi inchipui pentru moment a fi forma ideală de iubire, aceea în totalitate senzorială, para verbală si para intelectuală. Instinctuală poate, atunci când prin extrapolare, instinctul devine apanaj al sufletului nu al materialului. Mă întrebam dacă, „despuiat”  de raţiune şi de obiceiul de a-i analiza comparativ pe cei din jur aş mai fi putut să te iubesc. Categoric nu. Ştiu, vorbeam adesea, înverşunat chiar, de acel chemistry care ne leagă. Nici unul dintre noi, n-a avut însă perspicacitatea să constate că nu e nimic mai sistematizat, mecanizat şi mai consumator de raţiune, mai devorator de intelect, mai puţin imprevizibil decât chimia…Prea puţine i-au rămas secretele, oricât s-ar chinui savanţii să argumenteze contrariul. De ce , atunci când ecuaţia implică, nu două substanţe ci doi oameni, situaţia ar fi diferită? Te-am iubit-ce vulgară alăturare de termeni- raţional. Şi continui să o fac sau mai precis spus, să ştiu că aş putea să o mai fac. Pentru că aparenţele tale flamboiante (pentru a menţine linia arhitectonică a vocabularului) sunt singurele care mi-ar permite momentan, tentativele de desăvărşire a celuilalt, accesele de perfectizare. Ori imi iubesc, din nou, capacitatea de a proiecta ad infinitum iluzii, de a reclădi structuri perfecte pe realităţi mediocre ocultate de aparente stralucitoare?

            ….Te-am iubit rational. Te-as mai putea iubi rational.As mai putea iubi setul de standarde pe care le intrunesti cand esti privita dinafara. Ti-as spune cu naivitate ca te iubesc-punct, daca mi-ai interzice să te observ din alt unghi.

 

 

*Metodă de reprezentare a obiectelor spațiale pe un plan, astfel ca imaginea obținută să dea impresia realității

De ce te iubesc

Motto: “Iubirea nu e un targ: te iubesc pentru ca ma iubesti. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru ca te iubesc” (Liviu Rebreanu)

 

 

Ai plecat din cauza lipsei mele de extrovertire. Crezi ca m-ai fi iubit (nu ma hazardez, sa alipesc aici si adverbul cantitativ “mai mult”) sau macar, ai mai fi ramas, daca ti-as fi spus, complet aleator ca:

 

te iubesc fara de timp?

te iubesc pentru felul in care schitezi zambetul ala fortat si iti apleci capul, usor, pe spate, atunci cand razi din complezenta?

te iubesc pentru felul exuberant in care raspunzi la telefon, indiferent de stare?

te iubesc pentru combinatia de maturitate si copilarie, de joc si joaca, de responsabilitate si rasfat emanata?

te iubesc, aidoma, pentru asocierea de superficialitate si profunzime, de ambalaj impecabil, pretios cu un continut consistent si subtil, rafinat si sigur de sine?

te iubesc pentru capacitatea de a recupera gratuitatea; te iubesc, deci, pentru ca nu te-ar fi deranjat “sa te joci in balti”?

te iubesc pentru ca esti suficient de imperfecta incat sa te pot tachina, uneori?

te iubesc pentru ca esti rezistenta la tentativele mele minore de a-ti schimba, pe alocuri, gusturi sau vicii comportamentale?

 

te iubesc pentru felul in care transformi uimirea (chiar si atunci cand resortul ei e unul negativ, funest chiar) in bucurie?

te iubesc pentru visurile tale, pentru faptul ca mai ai inca disponibilitatea de a le proiecta; pentru ca desi ai putea poza lesne si justificat, intr-o printesa blazata continui sa ai aspiratiile unui cersetor insetat de lume, o lume care i-a fost prea mult timp ostila si inchisa?

te iubesc pentru idealurile tale romantice ( pledai pentru renuntarea la tot in favoarea povestii de dragoste, erai gata, cel putin declarativ, sa te acomodezi cu inospitabilitatea Grand Central Station-ului in cazul in care, trenul iubirii tale, ar fi stationat pentru vesnicie acolo)?

te iubesc pentru ca aceste convingeri impregnate, parca, de reminiscente literare sunt dublate, ocultate, aparate poate, de scutul de consumism, de o indarjire a pragmatismului?

 

te iubesc pentru ca asta, nu e nici pe departe o insiruire exhaustiva, ci dimpotriva, una impulsiva, si rapida; te iubesc pentru fondul plenipotent de justificari adunate pana acum?

te iubesc pentru ca nu am nevoie de justificare ca sa o fac?

te iubesc pentru ca as putea aduce adaugiri (nu doar textului, ci si fondului prealabil mentionat) in urma oricarei noi conversatii?

te iubesc oricum, ca atare te iubesc pentru ca nu e necesar sa intreprind procesul laborios al completarilor?

 

…ca:

 

urasc regulile gramaticale si, in pofida initialei constructii cauzal-interogative as fi simtit nevoia de “.” sau “!” la finele fiecarei fraze scrise anterior? Punct!

Perfectiune?!

Am trait prea mult timp cu senzatia ca perfectiunea echivaleaza cu dobandirea exhaustiva a iubirii tale; atat de mult timp incat senzatia a devenit dependenţă, nevoie resimtita la nivelul viscerelor.

M-am simtit, din prea multa dragoste, nevrednic de daruirea ta-asa cum crestinii veritabili se considera, indiferent de statura lor eclesiastica, infami de top, pacatosi de neiertat ce merita sa fie ocoliti de Generozitatea Absoluta, simtindu-se, iremediabil ,umili atunci cand constientizeaza ca parti atomice din aceasta s-au rasfrant asupra propriei fiinte. Ori, nu spunea Borges ca a te indragosti inseamna a crea o religie guvernata de un zeu failibil? Cu sau fara defecte incapsulate, zeul e tot zeu, iar tu ai fost divinitatea in fata careia traiam mereu necesitatea de a fi mai bun, insa intr-un sens pur profan si pragmatic. De a obtine reusita dupa reusita, trofeu dupa trofeu, de parca ai fi fost o imparateasa tiranica sau un duh pagan ce porunceau sa li se aduca jertfe. Faptul ca am inteles semiotica lui Eco (intr-o seara  ploioasa in care am sacrificat prilejul de a te tachina pentru ca umezeala iti distruge coafura studiata), devenea succes intrinsec intrucat transformam in medalie de validare personala chiar si cele mai marunte lucruri.

 

M-am metamorfozat, am atins culmi de perfectiune sau macar am dezvoltat cel mai complex set de calitati aflate undeva in proximitatea ei. Prea tarziu am inteles, in schimb, ca desavarsirea exclude sentimentul autentic. Ca singura ofranda pe care ti-ai fi dorit-o era tocmai orgoliul de a fi cel mai bun, deoarece nu mai lasa loc, nu mai lasa timp, nu mai lasa energie pentru actul de  a iubi in sine -innascut si incomensurabil mai dezvoltat, la cei care nu au ambitii de supraoameni.

Ca, in genere, ajung sa se iubeasca defectele si doar, se admira calitatile. Iar tu, traiai pe iubire.

 

Pierdem timp

          Pierdem timp. Ne irosim in expectativa ca si cum asteptarea n-ar fi tot evanescenta, ci s-ar acumula, cuantifica si ulterior transforma in extensie de viata, deci in castig. Ne-am obisnuit cu mirosul de dor, cu amagirea proiectiilor imaginare despre clipele in care, satui de jocuri, de teste, de acomodare cu celalalt, de pseudocunoastere, vom indrazni sa gustam incandescentul, combustia totala a sentimentelor. Nestiind ca din cenusa nu mai poti porni un foc de tabara, ca scrumul, oricat ai incerca, nu se converteste in flacara. Pentru ca, preludiul asta prelungit, nu e altceva decat consum, golire de continut si spontaneitate a viitoarei relatii, mucegaire a miezului. Spiritul precaut e prejudicios pentru ca te aduce fata in fata cu o poveste de dragoste sigura, dar sifonata, tocita la mansete, maculata, chiar, pe alocuri; oricum lipsita de stralucire si de noutate. Seaca. Uzata cu toate mijloacele si resursele imaginarului si oniricului.

Dor de dor

 

Motto:   “Pentru că există, uneori ridicată la rang de ordonanţă zeiască, şi puterea cruntă de a ne minţi chiar pe noi înşine. De-a ne spune, cu sufletele contorsionate de singurătate, că iubim, chiar şi când nu mai simţim niciun rest de fior.” (Alice Nastase)

                                                                              

Spune-i naivitate sau teama, strig-o cu dispret “Inertie”, “Reflex”, “Obisnuinta”. Alint-o cum vrei, fiindca e o senzatie care nu-si atrage respectul de pe urma unui nume consacrat in Breasla Trairilor, ci te inmarmureste o data ce o constientizezi.

 

In tot acest timp, am avut impresia denaturata ca nimic nu poate fi mai crunt si mai sfasietor decat despartirea. Asijderea, că asteptarea, suferinta, suspinul, rememorarea, reveria vizand reconcilierea sunt cele mai ascutite lame care par a compensa reprosurile tale repetate, razande ce-i drept, cu privire la asprimea saruturilor mele. In definitiv, ca nimic nu poate ustura mai tare decat iubirea neimplinita, că dragostea asta neimpartasita, pe care o declama deopotriva curvele si poetii, scenaristii materialisti si, in singuratate, machomenii introvertiti, are valentele apei oxigenate, picurata, strop cu strop, frizand machiavelismul, pe atriul si ventriculul unei inimi clocotind a sange albastru..de tristete. Nimic mai gresit.

 

Paroxismul durerii consta in a constientiza ca nu ti-a mai ramas nici macar asta. Nici macar suferinta din dragoste. Ca esti golit de emotie, ca ai ramas incremenit intr-o dimensiune care nu mai are nicio legatura cu realitatea, asemeni unei melodii blocate pe replay, careia nu-i mai constientizezi semnificatia, pentru ca se estompeaza in fundal, ajungand sa o ignori. Ca nu mai exista farama de rezonare fizica, intelectuala, spirituala sau de orice alta natura cu persoana responsabila de atatea nopti pierdute, de atata consum de imaginatie, de atata risipa de vise. Ca ramai fara argument justificator al boemelor depresii si nostalgii, ca nu mai ai pe cine sa invinuiesti pentru decaderea ta.

 

Si atunci ti se strange sufletul. Simti cum izvorul de apa oxigenata seaca, se epuizeaza si mai intelegi si ca, intre timp, devenisesi dependent de el, ca de o sursa de apa vie,  că se transformase, intr-adevar, in oxigenul tau. Te apasa sentimentul instrainarii, ca si cum toate bunurile tale ar fi fost supuse aneantizarii, toata viata ta anterioara ar fi fost traversata de un cataclism care nu a mai lasat nimic in urma. Nici macar cenusa din care sa reconstruiesti. Esti nevoit sa te nasti din nou, sa o iei de la capat, fara a mai avea confortul obisnuintei, familiaritatii suferintei. Nu e nimic mai deprimant decat sa ramai fara dorinta ardenta de a o suna si a implora o sansa noua. E barbar sa te lipsesti de gandul obsesiv de a uita de tot intr-un sarut prelung. Frustrarea te copleseste, cand, aflat langa ea, ea care odinioara era Ea, iti autoimpui sa mai simti gustul frangerii. Cand cauti frenetic, dar in zadar, sclipirea hipnotizanta a privirii ei de altadata, vrand disperat sa te mai subjuge si azi, sa te pravaleasca in haul tribulaţiilor.

 

Abia acum intelegi ce inseamna sa te afunzi in singuratate si depresie. Cum e sa ramai fara nimic, fara himere la care sa te inchini, fara divinitati pe care sa le venerezi. Cat de apasatoare este povara reinventarii, cat de dificila si solicitanta e ipostaza de proto-sine. Cum e sa-ti fie dor de dor. Si atunci ai mai vrea sa levitezi in mijlocul tabieturilor sufletesti; atunci tanjesti dupa pendularea atemporala printre ramificatiile spinoase ale unei iubiri absconse.