In casa amintirii nu-i astazi si nu-i ieri,
Caci orologiul vremii a incetat sa bata,
Si clipa netraita a inghetat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apuca si te fura
Miresmele cosite cu florile de fan
Pastrate sub racoarea panzetului de in.

(Ion Pillat- Casa amintirii)

Poate “ca stropi de ploaie toaca, şi clopotul furtuna” dăngăne fix, la 18:00, vestind deniile şi risipind ambalajul sofisticat al oraşului. Poate că acelaşi clopot trezeşte în mine dorinţa de vreo madlena niciodata mâncată, vreo amintire niciodată ştiută.

Şi atunci nu-mi vine decât să devorez pagini întregi de Pillat şi  Vasile Voiculescu şi să călătoresc cu viteza pasului contemplativ prin tărâmurile fotografului Răzvan Voiculescu.

Nici nu trebuie să fii religios pentru a trăi cum se cuvine momentul ăsta special din an. Trebuie să fii doar deschis- la alte aspecte culturale, la a-ţi asuma fisuri în armura citadină de oţel. La a te goli de surplus. Măcar acasă, între 4 pereţi, unde nimeni nu ştie.

O selecţie din Pillat aici.

Ştiu, există probabil tipare variate privitoare la prinţul nopţii care ar trebui să stea în faţa voastră, la masa cu trandafiri pitici  honeysuckle şi pahare generoase cu vin roşu, strepezitor.

Dar nu cred că există vreun dubiu că undeva în colţ, imperturbabil, ar trebui să stârnească pianul în acord cu ritmurile serii, Brendan James sau Peter Cincotti.

Un regal cu amândoi, până când clişeele visate devin clişee tocite cu adevărat.

I

II

(ps: Buble is so passe)

de ceasul verde dreptunghiular, cumpărat de la ruşi

şi de cifrele lui cu lumină roşie?

Mi-a revenit amintirea lui astă seară,

când a rămas aprins becul unor boxe ultramoderne

şi camera mea s-a luminat aşa cum o lumina ceasul de la ruşi

când dormeam la tine.

Sigur, nu era frigul ăla plăcut care mă făcea să-mi trag până la gât, plapuma cusută de mâna ta

Şi nici nu dormeam cu capul lipit de soba de teracotă.

Pernele n-aveau un miros stătut-dulceag

Iar duşumeaua nu scârţâia la intervale regulate.

Nici nu m-a aşteptat cineva cu omletă dimineaţa

Şi nici n-am auzit să cânte vreun cocoş.

Dar lumina roşie mi-a amintit de tine.

de cum dormeam la tine şi mă fascina ceasul cu leduri de la ruşi.

Acum aş spune că e un kitsch, ştiu.

Şi mi-aş dori să aibă mecanism în loc de leduri.

Să îl întorc regulat şi să eliberez dintre dinţii metalici

Şotronul, victoria la zidul grădiniţei, serile de flori, fete şi băieţi

sau telefonul american.

De sărbători, femeia ştie să-şi camufleze senzualitatea în spatele unui ascetism aproape matern şi devine, printr-o astfel de atitudine, mai incitantă, mai înţepătoare şi mai spumoasă decât o şampanie de lux.

De sărbători, capriciile-i care ating în mod normal cote exasperante devin copilării remisibile- catalizatoare ale unui instinct protector păgubos pentru buzunarul lui, dar infinit aducător de bine în nopţile în care filmele de Crăciun devin redundante.                

În contrast, pătrunsă sau îndoctrinată de spiritul Crăciunului îşi poate da măsura umanului, nimerindu-se în plin paradox:  în vâltoarea freneziei comerciale, ea, shopaholica, se ponderează.  Înţelege că poate trăi şi fără să cheltuiască sume exorbitante pe povestea despre apartenenţa la o nişă socială pe care o vinde vreun anume brand exclusivist. Şi-atunci, folosindu-se de resursele economisite, se decide să scrie ea însăşi poveşti- mai reale şi mai palpabile- pentru cei care au realmente nevoie de cosmetizări de trai şi viaţă. Astfel, de sărbători, femeia îşi revendică dreptul la consistenţă, triumfă prin generozitate şi profunzime asupra formei şi ambalajului sclipicios.

De sărbatori iubeşti cu poftă neostoită gospodina din ea sau măcar ai disponibilitatea să o creditezi cu şanse culinare şi să speri în aport romanţios trecut prin stomac. Atunci când temeritatea culinară nu-i reuşeşte, te cucereşte, oricum, prin neputinţa asumată şi pare mai autentică, mai fragilă şi implicit mai abordabilă mânjită pe ici, pe colo cu făină, în locul scutului obişnuit de fond de ten.

De sărbători, femeia îşi joacă fără să ştie cartea stabilităţii şi a longevităţii în relaţie. E momentul când poate străluci prin versatilitate şi se poate undui graţios printre aşteptările critice ale membrilor familiei.  Modestă sau opulentă, cu veleităţi casnice sau carieristă, mână forte sau supusă patriarhatului, de stânga sau dreapta, interesată mai mult de sistemul social decât de modă, trebuie să îmbrace pe rând toate ipostazele în funcţie de personajul cu care discută. Cameleonică şi zâmbitoare sau unilaterală şi vexată, îşi propagă singură ecoul care va pecetlui viitorul relaţiei şi poate aduna, la masa de Crăciun, puncte mai importante decât într-un an de favoruri făcute iubitului.

De sărbători, femeia e, cert, mai seducătoare- fie că o vezi lângă brad, în halatul de mătase, savurându-şi ceaiul de iarnă,  fie că o admiri lubric în rochia extravagantă de Revelion, sorbind, tacticos, un pahar de Moet. E meritul ei că aderă la context, transformând atmosfera în atu şi vina noastră că lăsăm cumulul festiv să ne dea peste cap  strategia de romantism porţionat.

Cel puţin astfel decurg lucrurile într-una dintre scenele peliculei „Marţi, după Crăciun”. Soţul e ruşinat, resemnat, afectat de nimicnicia adulterului  în care lâncezeşte deja de o bună bucată de vreme, dar conştient că nu poate remedia situaţia. Soţia încornorată îi acceptă explicaţiile, dar dă dovadă de un calm dispreţuitor.  Aproape că te face să-ţi doreşti să fii un păpuşar violent şi să-i arcuieşti palma spre obrazul netrebnicului. Sigur, ulterior situaţia degenerează, iar calmul chiar e defulat într-o izbucnire haotică a femeii. Scena mă interesează, însă, pană la acest moment.

Lipsa de măsură  atunci când se pune punct într-o manieră civilizată, când circumstanţele  sunt explicate clar şi asumate cu modestie, nu mi se pare justificată nici de încărcătura emoţională, nici de promisiunile iniţiale, nici de încrederea în contracte sociale sau jurăminte „până când moartea ne va despărţi”. E  naiv să-ţi imaginezi că o dată ce promiţi, chiar şi fară binecuvântarea bisericii, că vei fi alături la bine şi la rău, textul astă tradiţional va acţiona ca o mantră şi te va proteja de toate ispitele şi de tot neprevăzutul dinafară.  La fel de improbabil mi se pare ca o bucată de metal afişată ostentativ pe deget să acţioneze ca un inhibitor  în slujba fidelităţii, asemeni unui leucoplast pe care părinţii îl aplică bebeluşilor pentru a nu-şi mai suge degetul.

Sentimentele se nasc şi mor fără vreun gând deliberat. De aceea mi-e greu să înţeleg apetenţa unora pentru scandal şi dramă atunci când sunt anunţaţi tranşant, înainte de a deveni batjocura şi subiectul de bârfă al anturajului, că în relaţie a intervenit o terţă persoană, iar la mijloc nu e doar sex, aventură sau experiment, ci dragoste. Fiecare individ şi-a clădit viaţa din poveşti suprapuse, din iubiri care se încheie şi încep când te aştepţi mai puţin, deci ar trebui să poată concepe involuntarul situaţiei. Îndrăgostirea asta cu miasmă de adulter nu e sfidare ci spontaneitate, indiferent de vârstă sau de seriozitatea angajamentului anterior.

Fireşte,  suferinţa nu  poate fi diminuată dacă priveşti lucrurile astfel.  Dar nici tînguirea publică nu va readuce vreodată dragostea în cuplu.  Combustia, plânsul, defularea îşi au locul cel mai potrivit în intimitate, dacă oricum nu pot schimba nimic. În plus, controlul de sine asigură distincţie şi lasă loc de „bună ziua” sfredelitor pentru percepţia celuilalt.

 Eu, unul, aş alege oricând finalul cinic-clişeic de relaţie, superioritatea forţată a corporatistului demis:  „E decizia ta şi bănuiesc că ai cântărit-o cu atenţie. Mulţumesc pentru momentele bune şi succes mai departe”. Am dreptul să sufăr şi să înfierez în singurătate, dar nu şi căderea să-mi ies din minţi în faţa unei persoane care mi-a mărturisit onest problema, dovenindu-mi astfel că mă respectă.

Le recunosc, în parte, între fostele mele iubite, între iubitele amicilor, soţiile cunoscuţilor; le intuiesc în mame reintrate în căsnicii sau în aventuriere care nici nu-şi mai dau şansa dupa-amiezii. Nu intră într-o relaţie împinse de convenienţe, nu se resemnează pe parcurs, însă atunci când îşi iau de bună voie un angajament se aşteaptă, din prima zi, ca totul să iasă prost. Sunt cele care l-au luat pe NU în braţe. Singura trăsătură comună e că au suferit de pe urma unor relaţii în care vinovatul a fost, fără dubiu, el, iar acum extrapolează păcatul asupra tuturor partenerilor. Din prea multa frică, sunt defensive, intimidante şi belicoase pe nedrept.

M-am lovit de multe ori de reproşuri de superficialitate, tocmai când relaţia era lapte şi miere. „Numai cuplurile care nu comunică şi trăiesc doar pentru moment şi plăcere pot fi atât de fericite”. Inutil şi tardiv să ripostez că n-are sens să cauţi probleme acolo unde nu există- eram deja aruncat la coşul cu nepăsători.

Am încercat şi partitura cu profunzimea, inclusă în conversaţii cotidiene. Discuţiile despre sentimentele noastre deveniseră elogii ale eşecului sentimental doar de dragul retoricii, deşi fără ele ne-ar fi mers perfect, fară să zgândărim bube imaginare.

Ştiu cazuri de relaţii în care s-a pus punct pentru că s-a scurs un interval de timp clar delimitat, şi destinat dinainte fericirii.  

Cunosc, între amicele mele de sex feminin, prea multe reticente cu încrederea de sine zdrobită de vreun don-juan, care nu se mai simt vrednice, frumoase, interesante şi îmi repetă că oricum e o chestiune de timp până vor fi din nou părăsite.

Ştiu o căsnicie care s-a încheiat pentru că el se săturase să audă poveşti despre fostul mariaj eşuat şi replici ironic-amare de tipul „n-ar mai fi trebuit să încerc a doua oară”, venite din partea ei.

Misoginii le-ar numi simplu „cusurgii” pe cele care procedează astfel. Nu sunt însă tipicare comune, ci caută nod în papură doar conceptelor înalte şi se simt, în definitiv, nedemne sau incapabile să mai traiască o dragoste.

În lipsa unui buton de refresh care să anuleze prejudecăţile aferente fiecărui sfârşit amar de relaţie, mă întreb dacă negativismul ăsta inhibitiv e benign. Câte dintre voi pornesc la un nou început cu entuziasm autentic, fără să declanşeze concomitent şi vânătoarea de greşeli sau fără să aibă deja clar profilat în minte un posibil eşec? Cine e victima într-un parteneriat în care fiecare încercare de bine e zădărnicită de susceptibilitatea ante-acumulată? Care e calea spre reobişnuirea cu binele şi fericirea, astfel încât ele să nu mai fie respinse ca un corp străin în organism?

Toată introducerea pentru un link de savurat, foarte drag, deci, la lectură. Există zile şi cel mai adesea nopţi când foamea de anumite stări mi-o potolesc cel mai sigur cu autori ca Andrei şi abia într-un plan secundar cu poezie sau romane celebre.

La bună lectură!

“-Dacă te-ar mai iubi, ar crede în şuşotelile prietenilor care clamează în deşert supremaţia livrească a poveştii voastre. Prea mult trăiţi într-un scenariu dinainte anticipat- cu aşteptare, nepotrivire de timp şi spaţiu şi doar câteva fulguraţii în care, în sfărşit, vi se pare că totul în jur e coerenţă şi sincron, muzică şi artificii. Apoi, iar depărtare şi ruptură definitivă. Revenirea spectaculoasă e următorul capitol în morfologie.”

-E un individ bizar şi am ajuns să-i ador tocmai nebunia asta ciudată. Dar mă sperie faptul că tocmai acum, când totul indică concordanţă şi lipsă de obstacole, îşi va da măsura imprevizibilului. Mă pot aştepta la orice lovitură de teatru, la orice dezertare. Oricât de mult mi-aş dori să ma surprindă prin consecvenţă.

-N-are să cânte un imn al credinţei în faţa unui templu prea ades şi prea public profanat, fii realistă.

-Aş vrea să bea. Să se înece în absint într-o noapte incertă de toamnă. Să plece înspre casa mea şi să se oprească în barul dinainte. Să ia petice din obscurul de noapte pătimaşă al locantei şi să acopere cu ele fiecare cicatrice a refuzului, a abandonului, a apropos-ului, a atingerii de altul. Şi-apoi să urce greu, pe bâjbâite, în apartamentul meu. Să privim noaptea densă de sus, într-un acces de orbire purificatoare.

-E prea tîrziu. A avut prea ades privirea lucidă, pasul încet şi simţurile mustind a aşteptare când dădea târcoale casei tale, din oraşul despărţirii voastre. A irosit prea multă imaginaţie ca să-şi ridice autostrăzi de pretexte ce-l duceau acolo. A auzit de prea multe ori zgomotul de tocă mortuară al unei porti închise în viteză. Absintul n-o să înlăture sentimentul greţos al deja-vu-ului.

[…]”

 Relaţiile care se nasc din chimie şi sentiment , din atracţie totală şi înceţoşare a tuturor celorlalte simţuri se opresc undeva într-o adolescenţă timpurie.O dată cu înaintarea învârtoşată în pragmatismul vârstei devine desuet să mai aştepţi să te îndrăgosteşti  fară să-ţi propui  şi să-ţi programezi asta în prealabil.

Femeile –de- azi -ancorate -în -azi şi nu femeile –de- azi-ancorate-în-romanele-lui-Austen îşi doresc relaţii din acelaşi motiv pentru care copii se încarcă de jucării nefolositoare: pentru că au şi alţii. Nici măcar nu e vorba de jucăria cea mai frumoasă (deci de o relaţie-trofeu )pentru că asta ar implica aşteptare, selecţie, un mulaj de Ideal ale cărui margini nu pot fi depăşite. E vorba de o jucărie oarecare, comercializată mass-market, care conferă  însă dulcele confort al apartenenţei sociale.

“Dragostea vine când nici nu te-aştepţi” a rămas o axiomă pe care n-o mai legitimează numărul mic de bigoţi. Relaţiile de cuplu s-au dat de două ori peste cap şi , mutatis mutandis, au devenit produs de consum. Şi ca pentru orice produs care-ţi aduce o fericire tranzitorie, trebuie să te zbaţi, să cauţi, să antrenezi o serie de conjuncturi favorabile pentru că ar fi total ne-capitalist şi ne-pragmatic să mai crezi că e suficient să rămăi deschis la mutările de şah ale predestinării.

Femeile tind să intre într-o relaţie pentru că sunt îndrăgostite de ideea de dragoste, de conceptul livresc al cuplului, dar îşi aleg parteneri care nu împărtăşesc aceleaşi valori. Împinse din spate de marşul  convenienţelor şi intimidate de faptul că în pofida pretinsei complexităţi personale e posibil să nu găsească resursele interioare şi intelectuale necesare depăşirii unei perioade de singurătate fără dezabuzare, se aruncă în braţele peţitorilor dintâi. 

Apoi, descoperă că sunt mai fericite când se izolează pentru câteva ore în atmosfera siropoasă a unei comedii romantice de pe Hallmark sau în ethos-ul unui roman clasic, pentru că n-au avut curajul aşteptării şi al singurătăţii care le-ar fi putut aduce  fericirea în propria casă, altfel decât prin satelit. Şi vina amărăciunii în cuplu le aparţine numai lor- frustrare vine nu pentru că bărbatul a dezertat din relaţie ci pentru că el, a corespuns din start, unor alte aşteptări, unui alt tip de femeie.  Stringenţa intrării în relaţie nu acordă, însă, timp pentru analiză sau rezonare sentimentală.

Există desigur şi excepţii; greşeli din care se învaţă şi care duc, în fine, la relaţiile bazate pe atracţie spontană. Există şi cazuri fericite în care iubirea autentică cade de prima oară ca o binecuvântare sau cazuri în care afecţiunea e cucerită, treptat, zi după zi, în dulcele stil clasic, până să se compună în relaţie. Dar să ridice prima piatra cea care n-a intrat niciodată într-o relaţie de plictiseală, din singurătate, din apăsare socială, din teamă. Cea care nu şi-a spus niciodată “trebuie să îmi caut pe cineva” , pentru a se avânta dintr-o dată în relaţii sterpe despre care intuia-frizând certitudinea- că aveau să fie timp irosit şi nu extensie de viaţă.